Fisura

Ieșirea din politică a lui Ion Iliescu și Traian Băsescu închide una dintre cele mai lungi și mai controversate perioade ale României postcomuniste.

Dar adevărata întrebare nu este cine pleacă.

Adevărata întrebare este ce trebuie să vină după ei.

Pentru că România nu mai poate construi viitorul cu politica trecutului.

Ion Iliescu a fost figura centrală a începutului postdecembrist. Traian Băsescu a devenit, mai târziu, unul dintre cei mai influenți oameni politici ai României și una dintre figurile dominante ale tranziției.

Au fost prezentați ca adversari politici. Au construit tabere diferite, au mobilizat electorate diferite și au folosit discursuri politice radical diferite.

Dar această imagine simplă nu mai este suficientă pentru înțelegerea istoriei României.

Traian Băsescu nu trebuie privit simplist ca un adversar al vechii puteri. A fost un om format în structurile statului comunist, cu un parcurs profesional care trebuie privit prin prisma raportului dintre vechile structuri de informații și noua putere politică instalată după 1989.

Mai mult, existența unei legături cu Securitatea nu mai aparține exclusiv speculației politice. Calitatea de colaborator al Securității a fost constatată definitiv de instanța supremă.

Din acest punct, imaginea politicianului care a venit să distrugă „sistemul” trebuie privită cu mult mai multă prudență.

Poate că problema României nu a fost niciodată doar confruntarea dintre vechea putere și adversarii ei.

Poate că problema reală a fost continuitatea unor structuri de putere sub forme politice succesive.

Unii au venit cu discursul continuității.

Alții au venit cu discursul rupturii.

Unii au apărat sistemul în numele stabilității.

Alții au pretins că îl distrug în numele reformei.

Dar dacă aceleași mecanisme de putere au continuat să supraviețuiască indiferent de discurs, atunci diferența dintre cele două tabere a fost, în anumite momente, mai puțin importantă decât a părut.

Aceasta este una dintre marile tragedii ale tranziției românești.

România a schimbat regimul politic, dar nu a reușit să rupă complet mecanismele prin care puterea se conservă.

Sistemele de putere nu supraviețuiesc numai prin oamenii care le-au creat.

Supraviețuiesc prin capacitatea de a se adapta.

Schimbă liderii.

Schimbă partidele.

Schimbă discursul.

Schimbă adversarii.

Dar păstrează mecanismul.

Aceasta este marea problemă a României.

Nu faptul că au existat Iliescu sau Băsescu.

Ci faptul că, după aproape patru decenii, politica românească încă nu a reușit să devină ceva fundamental diferit de ceea ce a fost.

Politica trebuie să fie altceva.

Total diferit.

Nu o carieră.

Nu o profesie de putere.

Nu o metodă de acumulare a influenței.

Nu un sistem de protejare reciprocă.

Nu accesul privilegiat la resursele statului.

Nu transformarea instituțiilor publice în teritorii politice.

Politica trebuie să fie administrarea temporară și responsabilă a interesului public.

Atât.

Și tocmai aici trebuie produsă ruptura.

România nu are nevoie de încă un lider providențial.

Are nevoie de o generație politică ce acceptă că nimeni nu este proprietarul statului.

Nu președintele.

Nu premierul.

Nu partidul.

Nu Parlamentul.

Nu administrația.

Nu serviciile.

Nu grupurile economice apropiate puterii.

Statul aparține cetățeanului.

Iar politicianul nu este stăpânul statului. Este mandatarul temporar al cetățeanului.

Această diferență aparent simplă schimbă totul.

Dacă politicianul este stăpân, instituțiile devin instrumente.

Dacă politicianul este mandatar, instituțiile devin limite ale puterii.

Aici începe democrația adevărată.

De aceea, România trebuie să înceteze să mai caute „omul providențial” care să repare sistemul.

Un asemenea om poate, cel mult, să înlocuiască o formă de putere cu alta.

Democrația autentică nu depinde de caracterul excepțional al unui conducător.

Depinde de caracterul normal al instituțiilor.

Un stat democratic trebuie să poată funcționa și cu un politician mediocru la putere, pentru că instituțiile sunt suficient de puternice pentru a-i limita excesele.

Aceasta este proba supremă a democrației.

Nu să găsești un conducător perfect.

Ci să construiești un sistem în care niciun conducător imperfect să nu poată deveni periculos.

România are nevoie de o politică în care funcția publică să nu mai fie recompensă.

În care accesul la putere să nu mai însemne acces la privilegii.

În care partidul să nu mai fie o rețea de distribuire a funcțiilor.

În care administrația să nu fie anexă electorală.

În care justiția să nu fie negociabilă.

În care presa să nu fie cumpărată prin interese economice sau politice.

În care cetățeanul să nu fie obligat să intre într-o relație de dependență cu statul pentru a-și apăra propriile drepturi.

Aceasta este politica ce trebuie să vină.

O politică fără cultul liderului.

Fără nostalgii.

Fără „tatăl națiunii”.

Fără salvatori.

Fără proprietari ai adevărului.

Fără oameni indispensabili.

Și mai ales fără ideea că puterea este un premiu care trebuie păstrat cu orice preț.

Fisura care se vede astăzi poate fi începutul acestei schimbări.

Generația Iliescu a plecat.

Generația Băsescu se retrage.

Dar dacă România va reproduce aceleași mecanisme sub alte nume, atunci istoria nu s-a schimbat.

Doar decorul.

Adevărata ruptură nu va veni când va dispărea ultimul politician al vechii generații.

Va veni atunci când politica însăși va deveni de nerecunoscut.

Când politicianul va înțelege că mandatul este temporar.

Când instituția va fi mai puternică decât funcționarul.

Când legea va fi mai puternică decât partidul.

Când cetățeanul va fi mai important decât aparatul politic.

Atunci România va putea spune că a ieșit cu adevărat din tranziție.

Nu pentru că a schimbat un lider cu altul.

Ci pentru că a schimbat definiția puterii.

Politica viitorului trebuie să fie ceva total diferit de politica trecutului: nu arta de a ajunge la putere și de a o păstra, ci arta de a o limita în folosul cetățeanului.

Acolo începe democrația.

Și tot acolo se termină sistemul.