Florin

În viața fiecăruia există „un Florin”, un prieten sau o simplă cunoștință, care se bucură de onomastică în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor. Un om bun, de cele mai multe ori, pentru că eu, unul, nu am văzut ticăloși cu nume de flori.

Florin al meu, plecat spre o lume mai bună în pandemie, cu un ganglion rebel care s-a vrut a fi cancer, era un român adevărat. Deși un Gică Contra perfect, documentat și politicos, nu era deloc un răzvrătit. Vaccinat cu toate dozele ca să poată ieși din casă, era mai degrabă un supus al compromisului. Când intra însă într-o discuție despre orice, te asculta cu condescendență și, când îți țineai respirația între două fraze, intervenea cu talent stârnind aproape de fiecare dată polemici. „Da, se poate” spunea, și din când în când, dar mai rar, „este adevărat”, pentru ca apoi să-l arunce în lupta de idei pe războinicul „dar…”.

Argumentele lui, contondente, subtile sau fragile, erau întotdeauna documentate, cu informații pescuite de pe site-uri mai mult sau mai puțin obscure, de la știrile televiziunilor avide de audiență, din ziare, atâtea câte mai rămăseseră, dar niciodată de la „mi-a spus mie cineva”. Într-un domeniu însă era imbatabil, informațiile militare erau specialitatea lui. Dacă ar mai fi trăit nebunia de azi, ar fi bătut orice general făcut la apelul bocancilor de președinți datornici, generali care ne învață din fundul latrinelor cum se poate face pace provocând război. ”Da, este adevărat, dar…” spus de Florin m-a învățat că, în viată, putem fi aliniați, obligați să executăm comenzi, să acceptăm, să înțelegem necesitatea ca să fim „fericiți”, dar niciodată să încetăm a gândi și a ne spune liber părerea despre orice și oricine.

Florin avea cincizeci de ani de comunism în spate, cu povești pe care tinerețea i le filtrase și i le curățase de înverșunare, cu întâmplări pe care le știam, povestite de mai multe ori la cerere sau din pură uitare și entuziasm. Cu cele două căni mari de cafea băute, una dimineața la cinci, înainte de plecare, cealaltă de-a lungul întregii zile, la birou. Era inginer proiectant de drumuri și poduri, rebel dar înțelegător, cu polemici profesionale la planșetă ca în filmele în care se construia odinioară socialismul. Ca și fratele meu mai mare, plecat și el mult prea devreme, Florin nu își căina tinerețea, dar mârâia la anii tranziției, de la socialismul care îi ajunsese până la gât, spre „fata morgana” botezată capitalism. Mustăcea când spunea că, la noi, statul de drept, din generozitate, dar și din prostie, a fost scris cu prea multe litere și a devenit „stat de drepți”.

Florin era un om bun, pentru că așa sunt oamenii cu nume de flori. Florin Piersic cel povestitor, Domnul Trandafir cel povestit de Sadoveanu, Margareta Pâslaru cu cântecele de altădată, și toate „Florile” presărate pe câmpia amintirilor, toți ne împodobesc azi, cu nuiele sfințite de salcie, icoanele din care ne veghează părinții.