Ziua de 12 iulie a fost stabilită, deși – între noi fie vorba – niciodată oficial și niciodată fundamentată istoric, ca Ziua Simplității pentru a onora moștenirea lui Henry David Thoreau, cel care a ales să trăiască într-o cabină izolată pe malul lacului Walden pentru a demonstra că viața poate fi redusă la elementele sale fundamentale. În societatea noastră actuală, simplitatea a devenit un termen de marketing, o etichetă aplicată unor produse scumpe sau unele stiluri de amenajare interioară. Însă, la origine, acest concept nu are nicio legătură cu estetica, ci cu o formă brutală de onestitate față de propria existență. A alege simplitatea înseamnă a curăța tot zgomotul de fundal produs de tehnologie, de publicitate și de așteptări sociale, pentru a vedea ce mai rămâne din om atunci când sunt luate protejate moderne.
Trăim într-un veac al hiper-complexității, unde fiecare gest cotidian este intermediat de sisteme pe care nu le mai înțelegem. De la modul în care ne procurăm hrana, până la felul în care comunicăm, suntem dependenți de rețele globale, de algoritmi și de procese industriale masive. Dependența a creat un tip de om fragil, care deși are acces la informație infinită, și-a pierdut abilități de bază pentru supraviețuire și autonomie. Când vorbim despre simplitate pe 12 iulie, vorbim de fapt despre recuperarea controlului asupra propriului timp și asupra propriilor nevoi. Este un exercițiu de refuz: refuzul de a cumpăra lucruri de care nu ai nevoie, refuzul de a participa la competiții sociale inutile și refuzul de a lăsa mintea să fie ocupată de informații care nu au nicio valoare reală.
Simplitatea necesită un efort mental mult mai mare decât acceptarea complexității oferite de sistem. Este mult mai ușor să apeși pe un buton pentru a primi un serviciu decât să împingi procesul din spatele lui sau să îl faci singur. Complexitatea ne oferă iluzia puterii, dar nu ia în schimb libertatea. Din acest motiv, întoarcerea spre esențial este privită adesea ca un act de rezistență. Ea presupune o disciplină riguroasă de a tăia tot ce este de prisos, de a păstra doar acele relații, obiecte și activități care au o semnificație autentică. Nu este vorba despre sărăcie, ci despre o bogăție a atenției, care nu mai este fragmentată în mii de direcții secundare.
Pe de altă parte, romanțarea trecutului și a metodelor arhaice de viață se lovește de realitatea dură a cifrelor și a nevoilor biologice ale unei populații globale în creștere. Există o tendință de a idealiza viața strămoșilor noștri, privind-o prin prisma purității și a lipsei de stres tehnologic. Însă acea viață era dictată de necesitate, nu de o alegere filozofică, și venea la pachet cu o vulnerabilitate extremă în fața bolilor, a intemperiilor și a foametei. Progresul, cu toate ramificațiile sale complicate și adesea alienante, a fost motorul care a permis supraviețuirea unui număr uriaș de oameni care, în condiții de „simplitate” arhaică, nu ar fi avut nicio șansă.
Această tensiune între idealul spiritual al simplității și necesitatea pragmatică a complexității tehnologice definește condiția omului modern. Putem aspira la o viață mai simplă la nivel individual, nu putem simplifica gândurile și programul, dar nu putem ignora structura care nu menține în viața la nivel colectiv. Este o distincție clară între simplitatea ca igienă a sufletului și simplitatea ca sistem de producție, cele două fiind adesea în conflict direct.
Însă simplu nu este ușor și confortabil. Există o neînțelegere comună care asociază simplitatea cu o stare de relaxare sau de lipsă a efortului. În realitate, a trăi simplu înseamnă a te confrunta direct cu greutatea vieții, fără mecanisme de a avea grijă să nu ofere o civilizație modernă. Simplu nu este sinonim cu progresul tehnic și învățarea. Progresul a însemnat nouă adăugarea de noi straturi de cunoaștere, de noi unelte și de noi metode de a manipula mediul înconjurător pentru a ne servi scopurile. Învățarea este, prin definiție, un proces de pătrundere în complexitate, de înțelegere a nuanțelor și a sistemelor complicate.
De ziua simplității, printr-o fotografie, facem un salt înapoi în vremurile în care lucrurile erau mai simple, mai firești, iar oamenii trăiau în armonie cu mediul înconjurător, iar termeni precum „consumerism”, încălzire globală” și „amprentă de carbon” nu existau, dar exista sustenabilitate în modul în care oamenii trăiau și își procurau cele necesare. Dar simplu nu este ușor și confortabil. Simplu nu este sinonim cu progresul tehnic și învățarea.
Da, este mai aproape de firescul omului să interacționeze direct cu natura, să simtă ritmul biologic al zilei și al nopții fără ecrane și fără lumină artificială. Da, apropie de rădăcini, oferindu-ne o ancoră într-o realitate palpabilă pe care am pierdut-o în mediul virtual. Însă trebuie să fim realiști în legătură cu limitele fizice ale acestui ideal. Simplitatea aratului cu calul sau boii, oricât de nobilă ar părea în tablourile idilice ale trecutului, are o capacitate de producție limitată. O astfel de „stabilitate” hrăni doar câteva persoane, o familie sau un mic grup izolat, dar este total insuficientă pentru a susține miliardele de oameni care azi pe Pământ. Adevărata provocare nu este întoarcerea în timp, ci găsirea unei simplități interioare care să poată supraviețui într-o lume care nu poate fi niciodată simplă în exterior.
Sursa foto: Muzeul de Etnografie Brașov
Domnule Orghici, Dumnezeu a așezat omul într-o grădină pe care să o păzească și să o lucreze, nu într-un oraș. Grădina se numea a Edenului și nu era destinată lenei și huzurului. Exact ca în Paradis unde se lucrează fără a se sta prăvăliți, cu foalele la soare ca să pice para mălăiață în gura lui Nătăfleață, cum cred unii. Și i-a poruncit omului să crească și să se înmulțească. De crearea orașelor nu a pomenit nimic Dumnezeu. Dacă citim mai cu atenție Biblia observăm că primul oraș din lume a fost creat dintr-o chestiune de putere și orgoliu dinastic. Nu continui dar sunt doar parțial de acord cu Dvs. Cunosc un primar de municipiu care și-a propus să fie faimos pe spinarea cetățenilor orașului pe care vrea să-i oblige să renunțe la transportul în comun și să treacă obligatoriu la biciclete. Drept pentru care refuză să mai plătească compania de transport cu autobuzul de peste un trimestru. Orașul nu mai are transport public de peste o lună. Vrea neapărat să fie primul primar din România care trece orașul păstorit de el la mersul pe bicicletă. E un pas spre simplitate? Pensionarii orașului au participat la greva lucrătorilor companiei de transport public, neplătiți de 3 luni. Dar primarul zice simplu „NU!”