Garcea află că există CEDO

Pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului există un proces „Știreanu vs România”. Așa se botează dosarele la instanța europeană. Eu n-am nimic cu țara noastră. Dar am foarte multe cu cei pentru care drepturile și libertățile cetățenești sunt un moft, cum se exprima o fostă ministră a Justiției.

În anul 2023, pe rolul Curții erau 68.450 de cereri. După numărul de plângeri adresate, România s-a clasat pe locul 4, după Turcia, Rusia și Ucraina. Acest anturaj select vorbește de la sine despre nivelul la care sunt drepturile omului în țara noastră. Sau cel puțin al percepției românilor despre justiția autohtonă. „CEDO – ultima speranță într-o justiție deplină” e titlul inspirat al unei cărți scrise de Marin Voicu, primul judecător al Curții din partea țării noastre.

M-am adresat CEDO ca un exercițiu democratic. N-am absolut nicio miză personală. Privesc la prostia și reaua credință ale altora cu oarece umor și destulă resemnare. Prin sesizarea CEDO am vrut doar să semnalez că într-un caz singular se regăsesc defecțiunile unei întregi legislații românești care afectează foarte mulți oameni. Cererea am depus-o în termenul prevăzut de Regulamentul CEDO, și anume 6 luni de la data la care s-au epuizat toate căile de atac la instanțele interne. Decizia definitivă a Tribunalului București a fost dată în octombrie 2019, la capătul unui proces început în 2018 și care a durat peste un an de zile cu Direcția de Poliție a Municipiului București-Brigada Rutieră.

Cererea către CEDO am depus-o în ianuarie 2020, iar răspunsul l-am primit cu o săptămână în urmă, însoțit de o corespondență în care sunt prevăzute stadiul procedurii și etapele care urmează.

Chiar cu un răspuns venit după 6 ani, admiterea cererii este în sine o performanță. Se vede că subiectul a reținut atenția celor de la CEDO, iar cererea va fi fost convingătoare, din moment ce a fost acceptată.

Volumul de lucru la CEDO este imens, iar filtrul admiterii cererilor este extrem de sever. De exemplu, în anul 2023 au fost soluționate 38.260 de cereri, din cele  68.450 care erau pe rolul Curții. Iar dintre cele soluționate, 82% au fost declarate inadmisibile sau radiate de pe rol și doar 18% au fost soluționate printr-o hotărâre. Din 5 cereri, 4 sunt respinse și doar 1 intră pe fond.

Cutuma unor prezumții ține loc de lege

Dosarul are nr. 6378/20. Redau un fragment din „Obiectul cauzei”, așa cum a fost reținut de grefa Secțiunii a Patra a CEDO la care este înregistrat:

„Invocând articolul 6 §§ 1, 2 și 3 b) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în conformitate cu principiile egalității armelor și prezumției de nevinovăție. Acesta reclamă, în special, obligația care i-a fost impusă în fața instanțelor naționale de a infirma prezumția de legalitate și validitate a procesului-verbal de contravenție rutieră, în timp ce circumstanțele cauzei l-au împiedicat să facă acest lucru, și anume, absența unui martor, a unei victime și a unei descrieri detaliate a faptelor în procesul-verbal”.

Totul gravitează în jurul unei situații anacronice, potrivit căreia orice proces verbal de contravenție scris de un agent de circulație beneficiază de prezumția de legalitate și de veridicitate. Ce scrie polițistul este sfânt și se consideră din principiu ca adevărat. Conducătorii auto sunt la cheremul pregătirii, ambițiilor, chefului și subiectivismului agentului de circulație. Cui nu-i convine ce scrie acesta în procesul verbal, trebuie să demonstreze cu probe contrariul celor consemnate. Adică să-și demonstreze nevinovăția. Contravenientul este pus astfel într-o situație cu mult mai grea decât aceea de care ar fi beneficiat într-un proces penal.

Nu există nicio lege prin care procesul-verbal de contravenție scris de un polițist se bucură de prezumțiile amintite. Acestea sunt acordate prin cutumă, de la an la an, de la regim la regim, de la instanțe la instanțe. Un fel de „constituție” paralelă, nescrisă și transmisă din viu grai, după care instanțele își ghidează deciziile.

Procesul verbal întocmit de polițist ex propriis sensibus este mai tare decât o lege. Simțurile polițistului prevalează asupra Constituției României și legislației CEDO.
Pentru judecător este cea mai comodă situație: dacă cel sancționat nu are probe care să nege cele consemnate de polițist, sentința se dă din scaun și te trimite acasă cu tinicheaua de coadă. Iar probe nu ai cum să obții pentru că ești obligat să rămâi în mașină. Dacă ieși în căutarea unui martor, intri la penal pentru nerespectarea indicației date de un polițist!  Mai inechitabil decât atât nu se poate!

Sentințe copy paste după afirmațiile poliției

Nu intru în prea multe tehnicalități ale procesului. Procedura este în derulare, intrând într-o nouă etapă. De acum voi beneficia de asistența juridică a cabinetului de avocatură SCA Piperea și Asociații. Dau, totuși, un singur exemplu care are o oarecare legătură cu speța.
ÎCCJ a emis în timp câteva decizii care, dacă erau transpuse în textul Ordonanței 195, așa cum cere Constituția, ar fi adus mai multă claritate și mai mult respect principiilor egalității de arme și de proces echitabil al cetățeanului în raport cu statul.

Decizia nr. 13/2018 a ÎCCJ stabilește că descrierea insuficientă a faptei echivalează cu neîndeplinirea unei cerințe legale și atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Agentul constatator este obligat la „arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei”. Neacordarea priorității de către un conducător auto înseamnă, potrivit art.6, alin.(1) din OUG 195, că respectivul  și-a continuat deplasarea sau a făcut anumite manevre prin care un alt „participant la trafic care are prioritate de trecere a fost obligat la una dintre următoarele trei situații: să își modifice brusc direcția sau viteza de deplasare sau să oprească”. În toate cazurile privind prioritatea, polițistul ar trebui să fie obligat prin lege să consemneze care anume din aceste trei situații s-a produs în mod real, pentru a da instanței posibilitatea aprecierii gravității faptei. Or, formularul puchinos de proces verbal, pe o hârtie A5 anume concepută spre a nu putea fi prea explicită, permite cel mult niște formulări laconice.

În majoritatea proceselor pe teme de circulație, singura „probă” din dosar este procesul-verbal întocmit de polițist. Hotărârea instanței nu se mai bazează pe verificarea susținerilor polițistului, ci reprezintă doar o simplă (re)confirmare a afirmațiilor acestuia.

Într-o societate modernă, europeană, cu pretenții afirmate sforăitor despre supremația drepturilor și libertăților cetățenești este intolerabil ca vinovăția unei persoane să fie stabilită doar din simpla (sau pretinsa) constatare „cu simțurile proprii” ale unui polițist. Nu mai discutăm despre calitatea multora dintre aceștia, despre cum arată, ce tatuaje își afișează, cum se prezintă în societate și ce nivel de cultură au. Mai ales cei atrași din „surse externe”, pe criterii cunoscute și care, după o instruire sumară de 6 luni, primesc uniformă, pistol, soldă de hrană și de haine, eventual și o mașină și sunt trimiși prin boscheți la vânătoare de vitezomani, de nu le mai stă nimeni în față. Este vorba despre unii, nu generalizez.

În planul opțiunilor democratice, prezumția de veridicitate a procesului-verbal făcut de un polițist nu poate fi situată deasupra prezumției de nevinovăție. Procesul-verbal, chiar dacă se bucură de o prezumție de adevăr, nu poate să probeze prin el însuși vinovăția unei persoane.
Drepturile fundamentale ale cetățeanului sunt cele ce trebuie asigurate, iar nu încrederea necondiționată, ab initio, în buna-credință a lui Garcea.

Foto ilustrativ: Facebook