Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu răsare subit, ca o intuiție, nu are prea multe antecedente în creația nici unuia din ceilalți reprezentanți de marcă ai generației 80. Volumului său, „Mersul lucrurilor”, apărut la editura clujeană Limes nu îi lipsește luciditatea și ironia amară, văzute ca niște indicii ale libertății, alături de care nostalgia frumosului se apropie și se îndepărtează ca o Fata Morgana, lăsând niște sechele, desigur nu rare, ale definirii unei identități și unui sens ce coexistă într-un echilibru fragil.
Cartea de față este construită ca o trinitate poetică : Omul gol – Un om ca mine – O viață de om, ce se bifurcă în niște stări ale eului pe care poetul le descoperă luându-și toată libertatea în fața motivațiile sale existențiale, evoluând impredictibil, între localizări provizorii, hazard și decoerența memoriei. La marginea haosului, într-un labirint construit în timp, o vastă mișcare de pendul aduce în fața poetului o ființă necunoscută, imixtiune ironică a prezentului ca iluzoriu bandaj al trecutului:
„Departe unul de altul și atât de aproape, unul plecat,/ supărat pe întregul sat, altul întors împăcat/ cu el însuși. Că n-ai de unde să iei/ altă lume. Într-o viață de om, merită să te omori cu firea/ în prima tinerețe, să te superi, și la bătrânețe să/ te împaci. Am înțeles, vorbim de aceeași persoană. Aceeași,/ care-i aține calea morții de câte ori/ își pierde avântul. Mai/ bea un pahar, dă pe de lături, ieri era el, azi nu e el./Suferă. Nu-l interesează ce mai caută/ pe aici, ci de ce n-a ajuns – nici/ la plecare, nici la întoarcere”.
Pare o imposibilitate cronologică, o reducție a paradisului final ce provoacă un ecleraj al conștiinței, tirania arderii intense… În componența sensibilității, fluxul emotiv al vidului are „relieful” unei imago mundi; supravina ontologică a dedublării filtrează fin melancolia, în urmă rămâne numai mireasma. La extremitățile sale, obsesia crudei risipiri, a singurătății și atingerea înălțimilor reci ale meditației :
„Vin aici să mă repun pe picioare, nefericit,/ dar constat că mai rău mă îngrop, mi-am pierdut interesul/ pentru mine și pentru tot. Am făcut mereu tot/ ce am putut face, n-a fost deajuns – așa a fost să fie./Bun: ce mă miră e că nu-mi sunt nici mie/ însumi supus, deși organismul îmi tremură de frică tot/ timpul aș putea să-l tai, șă-l ard, să-l/ otrăvesc sau să-l spânzur. Sunt bun de făcut de urât. E un/ motiv în plus să mă simt jalnic,/ demn de plâns- după/ ce a făcut tot ce este posibil, repetă. Și-a deschis/ mintea și inima spre cunoștiința necunoscutului. Acum nici/ nu se mai aude, nici nu se mai vede clar. Ia să/ te dai de trei ori peste cap, c-așa e bine.”
Din această insularitate originară , efemerida cotidianului, de o dureroasă acuitate, cu efect mistificator, umple de sugestii și imagini o lume suficientă sieși, poetul alege să se recreeze pe sine, să caute aceea ființă a sa născută în și de către o lume imperfectă. O perspectivă văzută ca o șansă a sufletului de a-și salva contracțiile spațiale, de a-și recăpăta vocația protectoare. În centrul acestui vortex, așa cum am remarcat deja stă intuiția unor revelații profunde, un exces al ființării ca un fel de recuperare a unor evenimente obstaculate, prin ceea ce se captează din exterior.
Mobilitatea viziunii este remarcabilă, panoplia de iluzii se golește tot mai mult. Fie de-a dreptul, fie voalat, ca pretext al incursiunii poetice în orizontul biografiei și bibliografiei existențiale, constatarea trecerii pare, de regulă, bipolară, la un pol asistăm la concentrarea forțelor vitale, aproape materiale, într-un fel, spre o ieșire ce se întrevede spre o eminență unde accesul nu e deloc facil în vreme ce la celălalt pol viețuiește o seninătate aproape resemnată, într-un fel copleșitoare, dar nu atât ca sens cât ca abandon între intermitențele inimii, în reflexia sceptică și rictusul disperării – e drept că nu și suficient- pentru un tangaj , mai rău, în obișnuire. Lăsând la o parte, valurile destinului genetic, nu puține, printr-o uzurpare, eufemistic vorbind, a „singularității”:
„Departe unul de altul și atât de aproape, unul plecat,
supărat pe întregul sat, altul întors împăcat
cu el însuși. Că n-ai de unde să iei
altă lume. Într-o viață de om, merită să te omori cu firea
în prima tinerețe, să te superi, și la bătrânețe să
te împaci. Am înțeles, vorbind de aceeași persoană. Aceeași,
care-i aține calea morții de câte ori
își pierde avântul.”
Interesant și semnificativ este și faptul că această teroare resemnată a trecerii, expresie a unei suferințe decantate metafizic, transcende unui orizont al recuperării afective, sub semnul atitudinii neliniștite, a resurecției naturale, a raportului dintre uman și divin. În ultimă instanță, o ambiguă stare de spirit afișată, care consumă ființa : Voi trece,/ Doamne, dincolo de memorie, fiindcă nu-mi amintesc de tine. ” O imagine autentică, sub forma unui autoportret evocând timpul în care s-a metamorfozat. În amintirea pierderii și regăsirii sale, existența se anticipează nu numai prin înălțimi ci și prin obscura geologie cu aparențe de hazard care le-a propulsat :
„De fapt,/ îmi sunt indiferent, marea cu sarea s-a pierdut în zări, am/mai rămas doar eu, un rest, care se depune/ încet- încet la un cuptor ars de cărămidă. Eu, care conțin/ aerul atâtor epoci revolute. În curând nu voi mai/ fi nici măcar o amintire,/ mi-am pierdut orice înțeles și interes față de mine.”
În materialitatea aparent amorfă a lumii, cu o domestică ferocitate, Liviu Ioan Stoiciu „evadează” dincolo de intențiile deliberate pe temeiul transmiterii celor mai intense trăirii. E undeva un strigăt venit dincolo de orice letargie a sufletului, poate mai degrabă o profundă erezie a purificării, ca mod de percepție, ticăit al unei mașinării recreate acum pentru că a fost oprită în alt timp. Timpul lui acum și contratimpul lui atunci, așa cum a fost și așa cum va fi este doar o proiecție a unei lumi interioare sfâșiate. Pe culoarele entropiei, a unei extincții ce pare iminentă, ca un abur mai greu ca aerul, poezia este continua căutare a drumului drept dintre suflet și trup, o sancțiune metafizică a ființei care se încăpățânează să defileze prin „mersul lucrurilor” , între teluric și celest, cu acel semn al dedublării trecut prin gara cotidianului bine efemerizat. Aproape instinctual, poetul, într-un jurnal al unui real jupuit de viu și devorat de absurd :
„Îmi întorc ochii de la panoramă, reiau/șirul firului de cerneală lăsat de peniță, drumul se înfundă/ prin mlaștini. Fac un nou semn, care va stârni/ împotrivire, antipatie, ură,/ rescriu, eu îmi sunt cel mai mare dușman. „Taci,/ și ieși afară din omul acesta!”.
Esențializat și convulsiv, volumul acesta colorează viziunea unei adevărate hermeneutici a iluzoriului, spre tangența cu paradoxul.
