Hierofantul și măștile poeziei

Aura Nicoleta Lupșescu debutează cu un volum de poezie și nu oricum, Hierofantul (Ed. Castrum de Thymes, 2025) nu constituie doar o formulă retorică, încât cititorul să nu poate vedea în ea decât un demers inițiatic,  mascat de o obsesie apocrifă.

Prin urmare, cu cât poezia ni se arată în sensibilitatea ei, realizăm că avem de a face cu o voce distinctă a liricii feminine, scufundată în taina unui imaginar conciliant. Cu toate acestea, reculul în spațiul misterului este și unul grav-elegiac, provocând stări de exaltare și jubilație, erosul apare pur și simplu, repede și mistuitoare flacără, se naște din alchimii sufletești purificatoare:

„Aș trece prin pietre, cu talpa să calc,
cu sângele cald, ca lava în clocot
urme să fac…
drum de întors să-mi las pe uscat.
Odată ajunsă la tine,
cale întoarsă, prin spini am să fac,
căci nu voi putea să calc în păcat.”

Fuziunea aceasta dintre eros și poezie ca modalitate de cunoaștere are capacitatea unei viziuni sui generis a unei existențe ce se vrea evadată din ghearele banalului, anodinului. Pentru cel îndrăgostit, poezia e o stare de spirit inefabilă dar și o realitate ce începe din cuvânt, locul geometric al genezei, văzută ca evoluție continuă:

„în scoarța de copac/cu cuțitul las urme,
gândind că poate vei veni
să iei urma vânatului în pustii,
Și apa-mi spală fața-ngândurată
de doruri și de dragoste lăsată
la poarta sufletului meu.
Dar karma-i grea și o duc încărcată,
pe poteci de munte
doar de mine știute.
Pe pat de stele privesc alene
covorul de nori ce se pierde în zori.
Și calc pe poiene cu dalbe zorele
ce mă duc în lan, pe un soare troian,
se rumenește făptura sleită și ostenită
de soarele cald. ”

E suficient să remarcăm jocul acesta de domino, aparent inocent, echivalează ca o recompunere exprimând ideea unei recuperări, fie și utopice; aducerea în prim plan a unei nostalgii e cît se poate de clară, nostalgie ce plonjează la bustul gol în marea nu foarte îndepărtată a singurătății/ seninătății interioare, și amintirile se împușcă, nu-i așa?

Aceasta ar fi constanta tensiunii poetice, absența candorii și a tuturor celorlalte efecte parazite, consecință, într-un fel firească a unei reforme a sentimentalismului funciar, predispus , prin natura lui unui proces de servitute precipitată, aici confesiunea nu se naște prin cezariană ci în mod natural, la sorocul simbolic al impurului existențial. Hierofantul, nu reprezintă decât caracterul arbitrar al timpului, subminând elanul sentimental și accentuând un anumit reflex al conexiunilor spirituale; de la simbol ca modalitate, visul produce diferența dintre palpabil și imponderabil:

„Te privesc din trup de fum și linii/ În noaptea încețoșată desenez crini,/ Ești vântul ce plimbă lumini prin vitralii,/ Un strigăt tăcut printre vechile rădăcini./ În palma ta, cerneala se-adună,/ Hierofantule, templu de vis,/ Din umbrele tale se naște o lună,/ Din șoapte- un cântec aprins/ Ești glasul ce curge pe foaia uitată,/ Un dor ce renaște din scrum,/ Ești arcul ce-n trestii tresare odată,/ Și vântul ce-l duce oricum.” (Chip din cuvânt).

Aura Nicoleta Lupșescu vine dinspre rafinament și prestidigitație, o anumită dezgolire a sentimentelor poate reprezenta doar o aparență, toate detaliile trăirii par incorporate în regia unui spectacol existențial, între un anume tip de ego și  alter ego-ul său, „cântec pierdut într-un vechi adevăr”.  Aproape cristalină, poezia aceasta dă o ciudată senzație de dedublare, de fugă și de întoarcere, de ceva și de cineva, o tentativă de căutare a unor stări perechi. Pe făgașul acesta magic, semaforul este întotdeauna verde iar cuvântul exilat sub măștile poeziei, marele câștigător al unui raliu ce angajează toate izbucnirile profunde ale ființei:

„Cărarea nu-i dreaptă, nici flacăra clară,
Întrebarea se naște în ochi ce privesc,
Hierofantul zâmbește, nu dă dezlegare,
Căci versul nu spune – te lasă să crezi”.