In memoriam Sandu Sticlaru – Actorul care nu s-a oprit din învățat după șase decenii de teatru

Avem în preajma noastră oameni despre care ne dăm seama abia târziu că nu i-am cunoscut cu adevărat. I-am văzut pe scenă, i-am întâlnit în filme, le-am auzit vocea la radio și am rămas cu imaginea personajului, fără să bănuim prea multe despre omul care se întorcea seara acasă după ce cortina cădea. Sandu Sticlaru a avut o asemenea discreție. A fost mai bine de o jumătate de secol actor, dar povestea lui nu se termină odată cu ieșirea la pensie și nici nu se potrivește cu imaginea convențională a artistului care îmbătrânește înconjurat de amintirea aplauzelor.

La 80 de ani lua lecții de informatică. Cu câțiva ani înainte se apucase de pescuit. Iar după pensionare, pentru că pensia nu-i ajungea, își făcuse într-un demisol de pe Dionisie Lupu un mic atelier în care făcea chei cu mâinile lui, la un polizor improvizat. Sunt detalii care ar putea părea desprinse dintr-o poveste cu tâlc despre un actor neobișnuit, dar Sticlaru nu le trăia ca pe niște întâmplări ieșite din comun. Erau pur și simplu lucrurile pe care le făcea.

Poate tocmai de aceea imaginea lui de după pensionare este atât de puternică. În loc să se plângă că nu mai este chemat pe scenă, făcea chei. În loc să privească tehnologia cu suspiciunea omului care simte că lumea se schimbă fără el, învăța să folosească Internetul. În loc să transforme bătrânețea într-un bilanț solemn, mergea la pescuit după crap și caras. Viața lui continua fără decoruri, fără machiaj și fără nevoia de a fi privit.

Se născuse la Roman, pe 15 octombrie 1923, și după absolvirea Conservatorului de Artă Dramatică din București, în 1945, intrase în profesie un an mai târziu, la Teatrul din Petroșani. Din 1953 și până la pensionare a jucat la Teatrul Nottara, iar ultimii ani ai activității instituționale l-au găsit la Teatrul Național din București. Pe scenă a trecut printr-un repertoriu larg, iar în cinematografie a debutat în 1956, ajungând să joace, între altele, în „La Moara cu noroc”, „Baltagul”, „Răscoala” și „Asediul”.

Nu a fost însă unul dintre actorii care au avut nevoie să ocupe centrul scenei pentru a fi ținuți minte. A jucat adesea personaje secundare, iar forța lui venea tocmai din felul în care le făcea să pară desprinse din viață. Avea o prezență fizică puternică, o voce recognoscibilă și un joc direct, fără podoabe inutile. În teatru a trecut și prin Shakespeare, și prin Mihail Sebastian, și prin Beckett, iar în cinematografie personajele sale au rămas legate de acea autenticitate pe care o aducea fără să pară că se străduiește să o obțină.

Dar despre actorul Sandu Sticlaru afli poate mai multe dintr-o întrebare pusă după pensionare decât dintr-o întreagă listă de spectacole. Îi lipseau aplauzele?

Răspunsul lui era limpede. Nu.

În atelierul de pe Dionisie Lupu, în timp ce lucra la o cheie, vorbea despre pensie, despre soția lui și despre faptul că pentru ei era suficient. Nu avea tonul omului care fusese înfrânt de retragere, ci al unuia care își găsise între timp alt ritm. Actorul dispăruse din lumina reflectoarelor, dar omul nu dispăruse nicăieri. Continua să lucreze și să vorbească, iar fiecare client care intra în micul atelier devenea, pentru câteva minute, un fel de partener de scenă.

Într-un interviu din 2005, când avea 82 de ani, Sticlaru privea deja înapoi la o viață întreagă petrecută pe scenă. Spunea că începuse meseria în 1946 și că nu se pusese niciodată problema să facă altceva. Preferase teatrul filmului pentru că spectatorul răspundea imediat și îl putea simți în sală. Era, în fond, mărturisirea unui om pentru care teatrul fusese mai mult decât o profesie. Fusese mediul în care își petrecuse aproape toată viața.

Și totuși, când vorbea despre bătrânețe, nu vorbea despre marile sale succese. Cea mai mare satisfacție a ultimilor ani venea dintr-un loc neașteptat. Fusese chemat la radio să citească din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă și ajunsese până la partea a treia. Pentru el, faptul că încă putea să lucreze, să citească și să fie ascultat avea o bucurie pe care n-o ascundea. Vocea lui rămăsese astfel legată de meserie chiar și după ce scena se îndepărtase.

În același interviu există însă și o tristețe pe care articolele aniversare tind să o lase deoparte. Sticlaru spunea că, dacă ar putea să se întoarcă în timp, ar face altfel multe lucruri, atât din viața profesională, cât și din cea particulară. Nu încerca să-și transforme trecutul într-o poveste perfectă. Recunoștea greșelile, regretele și chiar faptul că retragerea de pe scenă îl duruse. Considera că devenise prea bătrân pentru teatrul care se schimbase între timp.

Poate tocmai această sinceritate îl face mai apropiat astăzi decât ar fi făcut-o un portret fără umbre. Sandu Sticlaru nu a fost omul care să spună că totul fusese minunat. A avut regrete, a avut lucruri pe care ar fi vrut să le schimbe și a simțit că lumea teatrului în care își petrecuse viața nu mai era aceeași. Dar nu s-a oprit.

A continuat să pescuiască. A continuat să facă chei. A continuat să meargă la radio. A continuat să învețe.

Pe 3 octombrie 2006, Sandu Sticlaru murea la București, cu puțin înainte de a împlini 83 de ani. Se încheia astfel o viață în care teatrul ocupase mai bine de șase decenii, dar în care actorul nu fusese niciodată singura lui identitate. După pensionare, făcuse chei, pescuise, lucrase pentru radio și, la 80 de ani, începuse să învețe informatică. Nu sunt episoade spectaculoase, dar tocmai prin firescul lor spun ceva despre omul care fusese dincolo de scenă.

Au trecut douăzeci de ani, iar ceea ce rămâne din Sandu Sticlaru nu este doar o listă de spectacole și filme. Sunt rolurile pe care le-a lăsat în urmă, vocea păstrată în înregistrările radiofonice, chipul din filmele unei alte epoci și, poate mai ales, imaginea unui actor în vârstă care nu considera că experiența acumulată îl scutește de curiozitate. A continuat să învețe până când nu a mai avut timp să învețe ceva nou.

Cu siguranță acesta este unul dintre lucrurile care îl fac memorabil la două decenii de la moarte. Nu doar ceea ce a jucat, ci felul în care a continuat să fie om după ce rolurile s-au împuținat, după ce aplauzele s-au îndepărtat și după ce numele său a început să rămână mai mult în memoria celor care l-au cunoscut decât în prezentul scenei.

Resurse text și foto: Comentator.ro; Click.ro; Wikipedia.org; Cinemagia.ro.