Fabrica Vidra din Orăștie a fost, timp de decenii, pilonul central al industriei de blănărie din România, un loc unde tradiția meșteșugului sa transformat într-o producție industrială masivă ce a pus orașul pe harta economică a Europei de Est. De la începuturile sale și până la expansiunea care a transformat-o într-un gigant, istoria Vidrei rămâne strâns legată de identitatea Orăștiei, marcând viețile a mii de oameni care au muncit în halele sale, un scurt istoric aici.
Câteva fotografii ale hainelor produse oarecând la Vidra au ajuns la mine, și de aici amintirea. Privesc acele imagini și nu pot să nu mă gândesc la drumul parcurs de industria blănăriei, de la gloria de atunci până la declinul de astăzi. Imaginile nu sunt acelea alb-negru sau cu nuanțe de culori șterse de timp, și nici poartă cu ele ecoul unei epoci în care blana era considerată mândria oricărei garderobe. Ci sunt de la începutul acestui mileniu. Însă, când privim aceste fotografii, trebuie să privim și dincolo de ele, la realitatea pe care cifrele despre încălzirea globală ne-o pun astăzi în față. Iernile noastre nu mai sunt friguroase așa cum erau în acele decenii de glorie ale fabricii. Gerul acela care îngheța totul săptămâni la rând a dispărut, fiind înlocuit de un amestec de ploaie, burniță și temperaturi care nu se mai decid să scadă sub zero.
Haina de blană a fost creată pentru un climat siberian, pentru temperaturi constante de minus zece sau minus douăzeci de grade, unde aerul este uscat. În contextul actual, o astfel de haină a devenit nepractică, aproape o povară. Dacă te apucă ploaia purtând o blană naturală, nu mai poți face nimic pentru ea. Nu o poți băga la mașina de spălat, nu o poți curăța cu soluții obișnuite și nici nu o poți întoarce pe dos ca pe un material modern de fâș. Odată udată, blana se deteriorează, firul se strânge și își pierde strălucirea, iar pielea de dedesubt se poate întări până la distrugere. Practic, clima ne-a furat contextul în care aceste haine aveau sens.
Dacă privim lucrurile la scară largă, este evident că Vidra nu ar fi supraviețuit niciodată în actualul context mondial, oricât de mult am încerca să credem contrariul. Această fabrică a fost un colos construit pe un model care astăzi nu mai are nicio legătură cu piața liberă. Una dintre cele mai mari piețe de desfacere ale Vidrei a fost Rusia. Contractele economice masive cu spațiul sovietic au fost coloana vertebrală care a susținut producția de serie mare de la Orăștie. Atunci se produceau mii de piese aproape identice, pentru o piață care absorbea totul fără să pună prea multe condiții de design sau de ecologie. Dar acele contracte s-au terminat undeva în jurul anilor ’90, iar gigantul industrial s-a trezit fără singurul său plămân economic real.
Dacă stăm să ne gândim foarte bine la ce se întâmplă azi, vom vedea că viitorul a aparținut și va aparține firmelor mici. Astăzi, cine mai cumpără blană vrea ceva unic, ceva lucrat manual și adaptat perfect pe măsură. Firmele mici, flexibile, pot să producă unicate sau serii foarte mici, spre deosebire de monstrul industrial care era Vidra, blocat în producția de masă. Nici măcar Secheli, omul care a pus bazele acestei tradiții la noi, nu a lucrat pe scară largă la început. El producea pe serie mică, foarte mică, fiind orientat spre calitatea unicatului, nu spre volumul care a dus ulterior la prăbușirea calității și a pieței. Vidra a avut, într-adevăr, un ascendent glorios, dar a fost o perioadă scurtă de timp, o explozie care a cuprins toată industria de pielărie și apoi s-a stins în fața noilor realități economice. În plus, nu am fi avut nicio șansă în fața turcilor, care au o multă și vastă istorie în blănărie și pielărit. Turcia a știut să își păstreze atelierele și să le modernizeze, având o tradiție comercială mult mai solidă decât a avut vreodată colosul nostru de stat.
Un capitol dureros și adesea ascuns sub preș este cel al amplasării fabricii. Vidra se afla chiar în centrul orașului Orăștie, o poziționare care astăzi pare de necrezut pentru un astfel de poluant. Această amplasare a însemnat că toate procesele chimice grele se desfășurau la câțiva pași de locuințele oamenilor, de școli și de parcuri. Argăsirea pieilor nu este doar o tehnică meșteșugărească, ci un proces chimic de o brutalitate extremă. S-au folosit cantități industriale de acizi și de amoniac, substanțe ale căror emanații otrăvitoare pluteau deasupra centrului orașului. Oamenii care au lucrat acolo, dar și cei care locuiau în apropiere, au suferit consecințe grave asupra sănătății. Expunerea prelungită la vaporii de amoniac și contactul cu acizii puternici au dus la îmbolnăviri respiratorii cronice, afecțiuni ale pielii și distrugerea sistemului imunitar.
Și mai grav a fost faptul că în procesul de producție s-au folosit cianuri și săruri de crom. Sărurile de crom sunt esențiale pentru a opri putrezirea pielii, dar sunt extrem de toxice și pot fi cancerigene dacă sunt gestionate fără măsuri stricte de protecție. Cianurile, folosite în anumite etape ale tratării, reprezintă unul dintre cele mai mari pericole pentru viață. Toate aceste otrăvuri – acizi, baze tari, formaldehidă, aldehide – s-au scurs decenii la rând în sol și în rețelele de apă. În momentul în care Vidra a ajuns spre falimentare, în caietul de sarcini a fost scris negru pe alb că trebuie făcută ecologizarea zonei. Acele rânduri nu au fost puse acolo degeaba de către cei care au lichidat fabrica. Ei au știut că acolo era și este în continuare un pericol public. Pământul de sub centrul orașului este îmbibat cu aceste substanțe care nu dispar de la sine în câteva decenii.
Astăzi, producția mondială de haine de blană a scăzut enorm, fiind concentrată în locuri precum China, Scandinavia sau Grecia, dar nici acolo nu se mai atinge volumul din anii ’90. Societatea s-a schimbat, marile case de modă au renunțat la blănuri naturale, iar costurile de producție care să respecte normele de mediu au devenit uriașe. Cineva care deplânge astăzi pierderea Vidrei vede doar imaginea idilică a unui loc de muncă sigur, dar uită prețul imens plătit de natură și de sănătatea celor care au stat în acele hale pline de vapori de amoniac și cianuri. Este o nostalgie care nu are relevanță vizavi de realitatea crudă a zilelor noastre, unde protecția mediului și sănătatea nu mai pot fi sacrificate pentru o producție de masă care oricum nu mai are piață de desfacere.
Au fost mulți aceia ce au muncit la Vidra însă cele enumerate mai sus nu pot să readucă nici faima fabricii înapoi și nici anii tinereții acelor. Timpul a trecut, lăsând în urmă doar aceste fotografii și un pământ care încă mai poartă amprenta chimică a unei industrii care și-a consumat oamenii și resursele. Faima de altădată a rămas blocată într-un trecut care nu se mai poate repeta, pentru că nici clima nu mai permite purtarea blănurilor, nici economia nu mai permite producția de serie mare, iar conștiința noastră nu mai poate ignora pericolul reprezentat de substanțele care au otrăvit inima orașului atâta amar de vreme. Dar mai bine vă las cu fotografiile ca factor de bună dispoziție. Ele vorbesc fără să spună cuvinte. Realitatea de astăzi ne obligă să privim dincolo de nostalgie locurilor de muncă de altădată și să acceptăm că modelul industrial al Vidrei a fost o etapă care să se încheie cu schimbarea climatului și a cerințelor de mediu. Fotografiile rămase sunt doar mărturia vizuală a unui compromis uriaș între prosperitatea economică de moment și sănătatea pe termen lung a întregii comunități din Orăștie. Rămânem cu imaginea hainelor de lux, dar și cu responsabilitatea de a nu uita ce se ascunde sub ele.
Între amintirea din poze de expoziție și realitatea dură de la Vidra Orăștie, este mai fain albumul foto:
