Anul acesta marchează 570 de ani de la faimoasa Bătălie de la Belgrad, care a avut loc în iulie 1456 și în care trupele conduse de Ioan de Hunedoara au ieșit învingătoare împotriva armatei lui Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Această confruntare a stopat avansul turcilor spre Europa pentru aproximativ șapte decenii.
Dincolo de imagine clasică a cavalerului în armură, rândurile de mai jos ne dezvăluie o perspectivă mai puțin explorată în manuale școlare. Un Huniade ca un vizionar al logisticii și un veritabil „antreprenor” la apărării europene. Elementul inedit constă în legătură directă dintre puterea sa economică colosală și inovația tactică. Nu a fost doar un general talentat, ci un lider care a înțeles că un război modern, capabil să oprească Imperiul Otoman, necesită o bază financiară privată imensă și o deschidere tehnologică ieșită din comun pentru secolul la XV-lea. De la utilizarea ingenioasă a „cetăților de căruțe” împrumutate de la husiți, până la gestionarea unui patrimoniu funcțional care îl făcea practic egalul regilor, textul nu prezintă un portret complex al omului care a transformat resursele proprii în scut pentru întregul continent.
Arhitectul militar și „bancherul” cruciadei
Ioan de Hunedoara și-a acumulat sau avea considerabilă datorită îndelungatelor sale servicii în slujba regelui Ungariei, în special după 1440, moment în care posesiunile sale acopereau cam 500.000 de jugăre. Drept recunoaștere a succeselor sale în conflictual cu otomanii și pentru a compensa eforturile financiare pe care le-a suportat, regele ia acordat în mod constant noi proprietăți, conform informațiilor pe pagina de Facebook a Muzeului Castelului Corvinilor.
După „campania cea lungă”, i s-au oferit vaste domenii ale cetăților Deva și Gurghiu. În vara lui 1444, a obținut de la Gheorghe Brancovici domeniul Șiriei, regăsit în zona Aradului. După campania de la Vama, moșiile lui Brancovici din Ungaria au fost confiscate (deoarece Brancovici a afișat o atitudine ezitantă și a menținută legături cu turci), aceste moșii fiind ulterior oferite lui Hunedoara. În anul 1446, când a devenit guvernator, totalul proprietăților sale a ajuns la aproximativ 572 milioane de jugăre. Aceste venituri au susținută administrarea internă și războiul antiotoman.
Remarcat ca strategie excepțional
Hunedoara nu era doar un om de mare bogăție. Astăzi știm că a fost și unul dintre cei mai mari strategii ai Evului Mediu, aducând multe noi în timpul campaniilor sale împotriva otomanilor și modernizând considerabil armata. Rege Sigismund de Luxemburg a inițiat reformarea armatei într-un context în care vechile structuri și tactici nu mai făceau față de noi metode ale otomanilor. Ioan a continuat și a creat aceste reorganizări, adaptând armata cerințelor unui război în schimbare constantă, conform Muzeului Castelului Corvinilor.
În campaniile sale, Hunedoara a pus un accent deosebit de mobilitate, rapiditate și surprindere. A dezvoltat cavaleria ușoară, axată pe atacuri rapide și ambuscade, și a optimizat utilizarea artileriei și armelor de foc în diverse contexte, inclusiv în asedii și apărarea fortificărilor din Banat și Transilvania. Infanteria a fost, de asemenea, reformată prin introducerea armelor de foc alături de echipamentul tradițional. Inspirat de husiți, Hunedoara a implementat metoda transportării soldaților în căruțe, ajungând astfel mobilitatea trupelor sale.
Un element de bază al reformelor sale a fost crearea unei armate permanente de mercenari profesioniști, mult mai bine pregătită decât forțele tradiționale. Armata sa includea mercenari de diferite naționalități, cum ar fi husiții cehi, și a integrat tacticile de „cetate de căruțe” (wagenburg), alături de trupele locale și cruciați. Perfecționând colaborarea dintre infanterie, cavalerie și artilerie și utilizând „cetățile de căruțe” pentru mobilitate ofensivă, Ioan de Hunedoara a obținute victorii remarcabile, dintre care apărarea Belgradului este cea mai notabilă, frânând înaintarea otomană în Europa și consolidarea-și a secțiunii XV-lea.
Ioan de Hunedoara rămâne în istorie nu doar prin victoria simbolică a clopotelor de la amiază, ci ca un reformator care a grăbit sfârșitul epocii cavalerismului romantic în favoarea profesionalismului militar. El a fost puntea de legătură între sistemul feudal de vasalitate și conceptul modern de armată permanentă, demonstrând că supraviețuirea unei civilizații depinde de capacitatea de a se adapta și de a investi în progres tehnic. Prin transformarea domeniului personal într-un laborator de tactici experimentale, el a lăsat moștenire o Europă care a putut respira liber timp de șapte decenii, confirmând că spiritul vizionar, dublat de un pragmatism administrativ riguros, poate schimba cursul istoriei chiar și în fața celor mai mari imperii.
Surse: Mureșan, Camil – Ioan de Hunedoara, București, 1968; Bichicean, Gheorghe – Cu privire la artileria oastei lui Ioan de Hunedoara (1441–1456), în Acta Musei Corvinensis, 1997; Todika, Alexandru-Raul – A few considerations concerning the presence of Hussite-style war wagons as part of John Hunyadi’s army, în Acta Musei Napocensis, 2019; https://www.facebook.com/castelhd.
Cum s-au făcut, mișelește, mariile moșii, citat: „Tratatul de pace cu Tuhutum, precum și întinderea lentă a frontierelor regatului unguresc spre răsărit, exclud gândul unei cuceriri, deci al aservirei poporului românesc, cu armele în mână. Aservirea fiind în secolul al XVI-lea un fapt incontestabil, trebuie să fie explcabil. Explicația trebuie căutată în donațiile regilor. Statele și districtele românești, cari au recunoscut suzeranitatea regelui unguresc – conform concepției juridice medievale – erau considerate ca proprietatea regelui, care putea dispune asupra lor după bunul său plac, deci putea să le doneze. Obiectul donației nu erau locuitorii, teritoriile și animalele depe un anumit teritor ci venitul, pe care îl avea regele, după bunurie acestea. Locuitorii teritoriului sau a moșiei donate nu au protestat în contra donației, deși constituția regelui Ștefan interzicea alienarea moșiilor regești, pentrucă prin donație – în aparență – situația lor juridică rămînea nealterată: birurile, pe cari până la donație le plăteau regelui, aveau să le plătească donatarului și în plus se eliberau de serviciul militar, cea mai apăsătoare sarcină.” (Vechile Instituții Juridice din Transilvania, Ion Baltariu, Tipografia Bob, Aiud, 1934, pg 55-56)
Din aceiași carte: „Donațiile încep în secolul al XIII-lea și la finea secolului XV întreg teritoriul statului este donat, locuitorii țărei aduși la starea de iobăgie, apărarea națională compromisă și regele adus la sapă de lemn. În situația aceasta donatarii nu se mai mulțumesc cu venitele de până acum și ei revendică drepturi de proprietate absolută asupra oamenilor și bunurilor, precum și asupra voevozilor și cnezilor de pe teritoriul donat, căutând să mărească venitele moșiilor prin noi impuneri și sarcini.”