Există momente în care gravitatea unei situații reale riscă să fie compromisă tocmai prin modul în care este invocată. Scrisoarea Academiei Române adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși pleacă de la un subiect legitim – distrugerea patrimoniului de la Băile Herculane –, reprezintă un astfel de caz. Nu prin ceea ce apără este problematică, ci prin ceea ce solicită și prin cadrul în care o face.
Înalta Curte nu este un for consultativ, nu este o autoritate de avertizare morală și nu este un actor care poate fi „activat” prin apeluri publice, indiferent de prestigiul instituției semnatare. Rolul său constituțional este strict: judecă, interpretează legea în cadrul unor proceduri expres reglementate și asigură unitatea jurisprudenței exclusiv prin instrumentele prevăzute de lege. Orice solicitare care ignoră această arhitectură juridică nu doar că este inadmisibilă, dar subminează exact principiile pe care pretinde că le apără.
A cere Înaltei Curți să „se poziționeze”, să emită „repere” sau să transmită „semnale instituționale” în afara unui dosar, a unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile înseamnă a solicita o competență care nu există. Justiția nu funcționează prin declarații de principiu, ci prin hotărâri motivate, pronunțate în cadrul unor cauze legal deduse judecății. Altfel spus, gravitatea prejudiciului nu poate suplini lipsa procedurii.
Mai grav este faptul că scrisoarea insinuează ideea unei pasivități culpabile a Înaltei Curți și chiar a unui risc de răspundere internațională a statului român, ca urmare a absenței unei reacții jurisdicționale „de principiu”. O asemenea afirmație nu este doar exagerată, ci profund eronată juridic. Curțile internaționale sancționează încălcări concrete ale drepturilor, nu refuzul instanței supreme de a răspunde la apeluri publice formulate în afara cadrului legal.
Invocarea anchetelor DIICOT și a întârzierii procedurilor penale nu schimbă datele problemei. Disfuncționalitățile sistemului judiciar se corectează prin mecanisme legale, nu prin presiune simbolică asupra instanței supreme. Altfel, se creează un precedent periculos: acela în care instituții prestigioase, animate de cauze juste, ajung să legitimeze ocolirea regulilor statului de drept.
Patrimoniul național trebuie protejat. Fără echivoc. Dar tocmai pentru că miza este una majoră, rigoarea juridică nu poate fi sacrificată în favoarea emoției publice. Justiția nu poate fi salvată cerându-i-se să renunțe la propriile reguli. Iar Înalta Curte nu poate deveni un arbitru moral al istoriei recente, fără a-și trăda misiunea constituțională.
Într-un stat de drept, forma este fond. Cine ignoră procedura, chiar și în numele binelui, riscă să slăbească exact instituțiile pe care pretinde că le apără.
Cam aici e afacerea românească trezind fiori și nouă și altora! Felicitări pentru articol! Recunoștință!