Legea lui Pancho

„Soțul, soția sau persoana care are relații asemănătoare acelora dintre soți” este fragmentul central introdus prin amendamentul AUR la Legea ANI, declarat neconstituțional de CCR.

Problema este simplă: ce înseamnă, juridic, „relații asemănătoare acelora dintre soți”? Certuri și dispute zilnice? Sex în și în afara căsătoriei? Interese materiale comune? Copii? Sau toate la un loc? Oare un demnitar care se ceartă sau este „încurcat” cu șefa de cabinet ar fi trebuit să o declare ca având relații asemănătoare celor din propria familie? Un copil nelegitim, dar pe care demnitarul îl întreține, l-ar fi obligat să o declare la „relații asemănătoare” pe mama acestuia?

Cu unanimitate de voturi, judecătorii CCR au admis însă obiecțiile, motivând că sintagma privitoare la concubini este „imprecisă prin conținutul său normativ”. În lipsa unui cadru legal pentru parteneriatul civil, aceasta nu oferea repere obiective, generând riscul unei aplicări inegale sau al unor interpretări subiective.

Concomitent cu respingerea acestei sintagme, CCR a hotărât că este neconstituțională și publicarea generală pe internet a declarațiilor de interese financiare ale soților și soțiilor demnitarilor, protejând astfel confidențialitatea datelor acestora.

Și totuși, în regimul comunității legale, fără convenție matrimonială, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt în devălmășie, adică sunt comune. În fața legii civile, nu poți separa întotdeauna atât de simplu „jumătatea” demnitarului de cea a soțului. Transparența totală este privită ca un instrument esențial al luptei anticorupție. Fără publicarea averii soțului sau soției, există riscul ca venituri nejustificate ori bunuri ascunse să fie trecute pe numele partenerului pentru a evita controlul public. Din perspectiva interesului public, cetățenii au dreptul să știe dacă un demnitar s-a îmbogățit direct sau indirect, prin intermediul familiei, în timpul exercitării funcției.

CCR a decis însă altfel. Pentru Curtea Constituțională, demnitarii „e și ei oameni”. Din perspectiva drepturilor omului, demnitarul, deși persoană publică, are dreptul la viață privată. Mai pe scurt: persoană publică atunci când îi cade bine, privată însă la pușculiță.

Deși banii și bunurile pot fi la comun, soțul sau soția unui demnitar nu ocupă o funcție publică și nu gestionează bani publici. Cel puțin nu direct. Doar beneficiază de ei sau, mai exact, de partea pe care demnitarul, grijuliu sau neglijent, o pune deoparte. 

Dar stați liniștiți: CCR nu a eliminat controlul, ci doar publicarea automată pe internet a anumitor informații. Agenția Națională de Integritate, cunoscută drept „tanti ANI”, pentru unii mumă, pentru alții ciumă, are în continuare dreptul și obligația legală de a verifica averile soților în cadrul investigațiilor oficiale. Dar doar ale soților!

Și aici apare paradoxul. Răspunderea pentru transparență și integritate este strict personală și legată de funcția deținută. Obligația publică nu poate fi extinsă automat asupra unei terțe persoane doar pe baza statutului civil, pentru că i-ar putea afecta drepturile fără existența unei suspiciuni rezonabile prealabile.

Și la noi este aproape ca în țările nordice, Suedia și Finlanda, dar invers.

Acolo nu există „declarații de avere” dedicate exclusiv politicienilor, deoarece datele fiscale ale cetățenilor sunt, în mare măsură, accesibile publicului. Oricine poate verifica veniturile și taxele plătite de un politician, de soția acestuia sau chiar de vecini. Transparența este universală, nu aplicată selectiv unei singure categorii sociale.

La noi, în schimb, transparența trebuie să fie suficient de mare cât să poată fi verificat demnitarul, dar suficient de mică încât să nu deranjeze viața privată a familiei.

Mă întreb însă de ce BNR nu îl tratează pe cetățean cu aceeași condescendență cu care CCR îi tratează pe demnitari. Când mergi la bancă pentru un credit, veniturile soțului și ale soției devin brusc foarte interesante.

Explicația juridică există. În regimul comunității legale, bunurile și datoriile sunt comune, iar un credit poate afecta patrimoniul ambilor soți. Prin urmare, banca trebuie să calculeze riscul la nivelul familiei, luând în considerare veniturile și istoricul de creditare al ambilor soți. Altfel spus: pentru bancă sunteți o familie. Pentru declarația de avere, sunteți două persoane distincte.

În funcție de instituție, aceeași căsătorie pare să producă efecte juridice diferite.

Demnitarul își declară propria avere și partea sa din bunurile comune, dar nu poate fi tras la răspundere pentru ceea ce soțul sau soția deține separat ori refuză să îi comunice. Argumentul central al judecătorilor constituționali nu este că soții nu ar împărți bunurile, ci că declarația de avere este un act juridic unilateral, depus pe proprie răspundere. Așadar, dacă demnitarul face o nefăcută și DNA-ul îl ia în colimator, până la eliberatorul „fapta nu există”, mă întreb: pe ce bunuri se pune sechestru? Pe cele din declarația de avere, după logica CCR? Sau pe toate bunurile comune, după logica BNR? Asta, bineînțeles, dacă între timp nu a divorțat și, în urma partajului, nu a rămas doar el și, eventual, pisica în întreținere.

În principiu, decizia recentă a CCR a blocat doar publicarea automată pe internet a anumitor detalii, nu și mecanismul de control. Articolul 10 din Legea nr. 115/1996 stipulează clar: „Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț”. Cu alte cuvinte, dacă apar suspiciuni privind averea unui demnitar, statul poate extinde controlul asupra averii și veniturilor soțului. Iar dacă sunt constatate diferențe nejustificate sau averi dobândite ilicit, consecințele pot ajunge și la bunurile comune.

Foarte frumos și liniștitor în teorie. Dar, dacă tot vorbim despre teoria familiei și practica patrimoniului, viața de demnitar pare să aibă și efecte secundare: distruge căsnicii, promovează divorțul și face concubinajul – necunoscut, ca statut juridic distinct, în legislația românească – deosebit de convenabil.

Dar să lăsăm pentru moment dreptul constituțional și să ne uităm la politică.

Aici apare o întrebare mult mai interesantă: AUR chiar a vrut ca acest amendament să devină lege? Acțiunea AUR de a introduce sintagma „relațiilor asemănătoare” rămâne, cel puțin politic, nedeslușită. A vrut sau nu a vrut tabăra suveranistă ca acest amendament să treacă de furcile CCR?

Strategia de a propune legi „populare”, dar vulnerabile juridic, nu este nouă în politica dâmbovițeană. Ea poate oferi un dublu avantaj celui care le promovează. În cazul nostru, AUR a marcat un gol de PR exploatând sentimentul public anticorupție. Prin introducerea amendamentului, partidul s-a putut poziționa în fața electoratului drept un partid radical anticorupție. Mesajul era simplu și de impact: „Noi vrem ca și amanții sau concubinii politicienilor corupți să își declare averile, pentru a opri ascunderea banilor furați.”

Pentru electoratul larg, care nu analizează detaliile de tehnică legislativă sau de drept constituțional, inițiativa putea părea curajoasă și corectă. AUR contabiliza astfel capital politic fără să fie neapărat obligat să demonstreze că mecanismul este și aplicabil.

Pe de altă parte, dacă privim lucrurile strict politic, există și ipoteza că AUR nu avea niciun interes real ca amendamentul să treacă. De ce? Pentru că un text redactat impecabil ar fi creat o problemă chiar pentru partidul care îl propunea.

Ca partid care susține familia tradițională, AUR s-a opus constant recunoașterii juridice a parteneriatelor civile sau a formelor de coabitare alternative căsătoriei. Dacă amendamentul ar fi fost redactat impecabil din punct de vedere juridic – definind clar criteriile concubinajului, de exemplu prin durata coabitării, existența unor conturi comune, gospodărie comună și alte criterii verificabile –, AUR ar fi fost pus în situația de a defini și legifera concubinajul în premieră în legislația românească.

Prin folosirea unei sintagme vagi – „relații asemănătoare acelora dintre soți” –, partidul a putut evita, cel puțin politic, crearea unui precedent explicit de recunoaștere a parteneriatului civil, dar și-a păstrat intact mesajul anticorupție. Respingerea amendamentului de către CCR completează perfect această mecanică politică, prin tehnica „victimizării în fața Sistemului”. Partidul nu mai este obligat să livreze o lege aplicabilă, care ar fi putut fi greu de implementat sau chiar problematică din punct de vedere constituțional. În schimb, poate folosi decizia CCR pentru a-și consolida discursul anti-sistem.

Și aici facem cunoștință cu Pancho. În România, mersul pe burtă se face după vechea deviză a temutului pistolar mexican Pancho. Acesta „se plângea” că toată lumea îl caută, dar nimeni nu vrea să îl găsească.

Legea nr. 176/2010, cunoscută drept Legea ANI, prevede că sunt obligați să își depună și să își publice declarațiile de avere cei care ocupă funcții de demnitate publică, dar și personalul din cabinetele demnitarilor – consilieri, directori de cabinet – sau cei care gestionează bugete publice. Dacă un amendament ar extinde obligația de transparență către orice persoană care beneficiază direct de privilegii sau fonduri publice de la instituțiile-cheie – Președinție, Guvern, Parlament –, ar fi mult mai greu de contestat pe motiv că obligația este extinsă asupra unui terț privat. Obligația ar viza direct beneficiarul banilor publici, nu soția, amanta, concubina sau vecinul demnitarului.

Mirabela Grădinaru, gratulată cu apelativul „Prima Doamnă”, beneficiază de la Președinția SRL de fonduri pentru deplasări, proiecte și, cine știe, garderobă. Nici nu mai contează că este concubina președintelui, pentru că, din punct de vedere al legislației în vigoare, nu știm ce este aia.

Și poate că aici este adevărata problemă. În România, toată lumea vorbește despre transparență. Toată lumea vorbește despre integritate. Toată lumea vrea să fie prins coruptul. Dar, când legea începe să se apropie de propria pușculiță, apar brusc drepturile, excepțiile, interpretările și viața privată.

Pentru bancă sunteți o familie. Pentru CCR sunteți două persoane. Pentru ANI sunteți o familie atunci când începe controlul. Pentru politician, depinde. Iar pentru AUR?

Rămâne de văzut dacă a vrut să găsească legea sau doar să arate că o caută.