Libertatea de a cânta „Avem o țară”

Când instituțiile uită că libertatea de exprimare e la fel de sacră ca memoria istoriei, un cântec într-o catedrală, într-o zi de „mântuire” națională, poate deveni o amenințare „legionară”.

„Avem o țară, sfântă, și frumoasă,

Cum altă-n lume, nu-i pe nicăieri.

Cu munți falnici și câmpii mănoase,

Cu râuri repezi și cu codri verzi.

Avem o țară plină de poveste,

Cu oameni buni și suflet românesc,

Avem un dor ce veșnic ne unește,

Și un trecut măreț și strămoșesc.”

Acest cântec patriotic interpretat în Catedrala Mântuirii Neamului de corul de copii „Tronos Junior” al Patriarhiei Române a stârnit o dezbatere intensă după reacția Institutului „Elie Wiesel”. Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de bucurie și unitate națională s-a transformat într-un nou episod de tensiune între libertatea de exprimare și sensibilitatea memoriei istorice. Institutul, aflat direct în subordinea primului ministru, a cerut autorităților să se sesizeze, pe motiv că versurile cântecului ar aparține poetului Radu Gyr, condamnat  de regimul carlist, cât și de cel comunist, pentru activitatea sa legionară. Patriarhia Română a explicat ulterior că textul cântecului , fiinda fost atribuit eronat compus de măicuțe și nu are nicio legătură cu poetul menționat. Libertatea artistică nu poate fi condiționată în nici un caz de biografia autorului, ci doar de conținutul operei lui. Iar în  cazul nostru, textul piesei „Avem o țară” nu conține nicio referire ideologică, ci doar elogiază frumusețea și unitatea României. În acest context, apelul unei instituții publice către Poliție sau Parchet, pentru a verifica un cântec cu conținut patriotic ridică  serioase semne de întrebare. Nu este vorba despre o cenzură formală, Institutul „Elie Wiesel” nu are puterea de a interzice nimic, dar oare tonul său nu generează un efect de intimidare asupra celor care aleg să exprime valori naționale prin artă sau credință ? Nu credem  totuși că textul cântecului a trezit vigilența specialiștilor în memoria Holocaustului, ci mai degrabă numele presupusului autor. Radu Gyr, condamnat la moarte de comuniști, sentință comutată în muncă silnică pentru poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane”, ca și alți intelectuali legionari sau cu simpatii legionare, este „condamnat” din nou, dar, de data aceasta, la o eradicare istorică. Or, pentru a nu se mai repeta, istoria „care nu ne convine” nu trebuie interzisă, ci mai degrabă discutată, dar mai ales asumată?

În cazul nostru, întrebarea rămâne, poate o instituție publică să invoce ideologia pentru a pune la îndoială un act artistic care nu încalcă nicio lege? Articolul 30 din Constituția României e clar: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă.” CCR a stabilit de nenumărate ori că libertatea de exprimare include și ideile care pot „șoca, ofensa sau deranja”, iar CEDO a statuat că pluralismul democratic se bazează tocmai pe libertatea de a spune lucruri incomode. Într-o democrație autentică, nu există „opinii permise” și „opinii interzise”, ci doar limite legale clare: incitarea la ură, violență sau discriminare. În cântecul interpretat de copii la Catedrală nu s-a regăsit nimic din toate acestea. Versurile vorbesc despre iubirea de țară, credință și continuitate, teme perfect legitime și demne. Solicitarea unei reacții penale față de un astfel de act artistic depășește sfera unei critici legitime și poate fi calificată drept presiune cenzuratoare indirectă, incompatibilă cu articolul mai sus menționat din Constituție. Institutul „Elie Wiesel” are un rol respectabil și necesar, acela de a menține vie memoria Holocaustului și de a avertiza asupra oricăror forme de extremism. Dar rolul acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a cere sancționarea expresiei artistice. Apelurile publice către Poliție sau Parchet, atunci când nu există o faptă prevăzută de lege, devin un tip de presiune instituțională. E ceea ce juriștii numesc „cenzură indirectă”, o formă de intimidare care nu interzice explicit ceva, dar creează teama de a mai rosti, de a mai cânta, de a mai scrie. Democrația moare nu atunci când cineva spune adevăruri incomode cu voce prea tare, ci când ceilalți încep să tacă de frică.

Memoria istorică nu se păstrează cu pumnul în gură, ci prin dialog. România nu are nevoie de poliția gândurilor, ci de o cultură a discernământului. Să ne amintim că și dreptul la memorie, și dreptul la liberă exprimare sunt valori fundamentale ale democrației, iar una nu o poate anula pe cealaltă. Reacția Institutului „Elie Wiesel” a deschis, poate fără să vrea, o discuție necesară: cât de liber mai e românul să-și exprime iubirea de țară, fără teamă de etichete sau chiar repercusiuni ? A apăra libertatea de exprimare nu înseamnă a justifica ideologiile trecutului, ci a ne asigura că prezentul rămâne un spațiu deschis pentru toți. Dacă memoria suferinței e o datorie morală, libertatea cuvântului este respirația însăși a democrației. România democratică s-a clădit pe doi piloni: memoria istoriei și libertatea cuvântului. A le pune în opoziție ar fi o eroare. Vigilența față de derapajele extremiste este necesară, dar ea nu trebuie să se transforme într-o teamă de a rosti cuvântul „patrie”.

Notă 

Acest articol nu contestă importanța activității Institutului „Elie Wiesel” și nici tragediile istorice ale secolului XX. El ridică însă o întrebare legitimă despre echilibrul dintre vigilență istorică și libertate artistică, o temă pe care o democrație matură are datoria să o discute deschis.