„La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” și nici la „nuclearele” Antenelor familiei Voiculescu să nu te aștepți la bombe. Tot tărăboiul postului Antena 1, care și-a propus să facă din finala Campionatului Mondial de fotbal un fel de mega-eveniment, de show al show-urilor pentru toată viața și istoria televiziunilor, s-a terminat trist. S-a văzut enervant și de departe intenția de a băga pe gîtul oamenilor noua ediție din vulgarul program de noapte numit „Insula iubirii”. În loc să bucure, a contrariat și a deranjat. A provocat ca să atragă atenția cu o insistență exagerată, îngropînd orice fel de alt subiect. S-a forțat să facă (mai ales pe acest weekend) un mare spectacol de emoție și sport, cu multe transmisii alternative, ca într-o defilare ostentativă de forță și profesionalism. Vedete mobilizate care pe unde, în cel mai pur stil american. Și la stadionul din New Jersey-New York, și la Antene a fost o înghesuială de artiști de puteai zice că și portarul, și femeia de serviciu sunt soliști, vedete sau foști campioni mondiali sau județeni. L-au transformat și pe Gică Hagi, acum antrenorul echipei naționale a României, în comentator. Ceea ce nu prea este. A fost ca într-o mobilizare de rupt gura. A spectatorului, a concurenței, a producătorilor sau a celor mici, un fel de „Mucles, vedeți cine suntem noi! Transmitem din SUA și suntem cu americanii, nu județeni ca voi”.
Cît privește mega trîmbițatul show dintre reprizele „Marii Finale” (mai ales pe cîte milioane s-au cheltuit și pe cîte vedete încap în 17-20 de minute), anunțat pentru la pauză ( ceva tradițional la Super Bowl) a fost difuzat inclusiv de Antena 3 (cu pretenții de CNN). Și a fost ceva destul de greu de catalogat și „digerat”, oricum între artificial și ridicol, între kitsch și demonstrație de tehnologie. Dar show artistic, nu. O fi o mare performanță să o tîrăști pe nu știu cîți bani pe Madonna în cîteva secvențe muzicale cu brazilianul Ronaldo pe post de șofer și cu Ronaldinho ca o stafie de bodyguard, dar mai mult decît circ în stil american (de tipul coca-cola este suc) n-a fost. Iar Antenele, cu mulți corespondenți peste Ocean, s-au străduit să fie la înălțimea producției americane, adăugînd de la București mostre de naivitate, amatorism, prost-gust și indecență.
La dispeceratul emisiei, o duduie Păunescu (?), cu rochia crăpată pînă la buric, ca prin baruri de noapte, și cu țîțele ridicate pînă să sară din rochie, se străduia să ne captiveze cu piciorul împins înainte și să mimeze un entuziasm și un optimism de ți se făcea rău. Arăta mai ceva ca balerinele de altădată din cabaretele fraților Păunescu și ca dansatoarele de la Hotelul Nord.
Altfel, de sus, „din avion”, stadionul MetLife din New Jersey -New York (ca să fie în ciorbă și marea metropolă americană) și mobilizarea finală au arătat impresionant. Inclusiv parcarea. Dar pus sub lupă, pînă și iarba se vedea că-i destul de chinuită.
Afacerea însă s-a umflat bine și a dat în multe miliarde. Poate că a fost unică. De fapt, asta a și arătat ediția americană. O uriașă afacere FIFA amplificată de americani în cel mai pur stil de business, de parcă ar fi fost gîndită și condusă de pe Wall Street. Dacă organizarea ediției din acest an ar fi operat la fel și în alte domenii și cu alte ocazii, cu siguranță că n-ar fi fost nici înfrîngerea din Vietnam, nici Primăvara arabă, nici Irak-ul, nici retragerea din Afganistan, nici hărțuiala pentru strîmtoarea Ormuz.
Ca „Marea finală” să se potrivească lumii contemporane și locului de desfășurare, nici fotbalul n-a mai fost fotbal și nici retragerea lui Lionel Messi n-a fost retragere. Ca un tablou despre un eșec, la sfîrșitul finalei, cel mai mare jucător al lumii a plecat singur și în tăcere de pe teren, pierzîndu-se în tunelul de sub tribune.
Ce se anunța a fi meciul secolului s-a întîmplat să fie cel mai anti-fotbal spectacol din cîte am văzut în ultimii ani. Nici Messi n-a fost Messi și nici Lamine Yamal n-a arătat că va fi marele Yamal. Finala nu s-a desfășurat ca un joc de fotbal, ci mai degrabă ca o luptă încrîncenată între două grupări înfierbîntate și disperate, gata să-și dea sufletul și nervii pentru a pune mîna pe un calup de aur și pe un pot de sute de milioane de dolari, scoase la bătaie de organizatori. Și nici echipa Argentinei n-a mai arătat ca o fostă cîștigătoare de campionat mondial. Parcă în Qatar ar fi cîștigat o medalie de aur la un ultra-pariat campionat regional de anti-fotbal.
Marele spectacol al acestei ediții a fost de fapt meciul Franța-Anglia, încheiat cu 4-6, iar Argentina-Spania a arătat a fi doar o țeapă de fotbal de care s-a agățat chiar și Donald Trump cu familia.
Băi, am vrut să vă spun de ieri: lăsaţi-vă de scris…. comentarii ! = „Cred că ar trebui să citim doar acele cărți care ne rănesc sau ne străpung. Dacă o carte pe care o citim nu ne trezește printr-o lovitură în creștetul capului, atunci de ce o mai citim? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Doamne sfinte, am fi fericiți tocmai dacă n-am avea nicio carte, iar cărțile care ne fac fericiți sunt genul de cărți pe care le-am putea scrie și noi înșine, dacă ar fi nevoie. Dar avem nevoie de cărți care să ne lovească precum o nenorocire, care să ne îndurereze profund – precum moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decât pe noi înșine, precum exilul în păduri, departe de toți ceilalți, precum o sinucidere. O carte trebuie să fie securea pentru marea înghețată dinlăuntrul nostru. Aceasta este convingerea mea.”: Franz Kafka