Aceeași hoție, altă pălărie. De ce în 1915 erai „sărac” dacă mâncai vită?
Dacă aveți impresia că anul acesta coșul de cumpărături pentru Paște arată ca o listă de investiții la bursă, aflați că sunteți singurul. Sentimentul de „ușurare” a portofelului în fața unei legături de ceapă verde este o tradiție națională la români, mai veche decât România Mare.
Recent, am dat peste un text din 1915 (vezi mai jos) care demonstrează că, în timp ce tehnologia a avansat de la trăsură cu tracțiune băligăroasă la Tesla cu pile electrice, genetica „zarzavagiului” român a rămas neschimbată: el știe că de Paște, foamea e mare și obrazul și subțire.
În 1915, bucureștenii se plângeau că toți vânzătorii de zarzavat s-au vorbit între ei să umfle prețurile fix în Sâmbăta Paștelui. Sună cunoscut? Și azi, dacă te duci în piață la Orăștie sau oriunde în țară, pătrunjelul și ceapa verde pentru a avea preț de curs valutar.
Institutul de Studii Sud-Est Europene, publica Scumpiri de sărbători (1915):
„În acest an prețurile din piața București, atât la zarzavaturi, cât și la carnea de miel, a lăsat foarte mult de dorit, în raport cu situația economică a țării. Deși zarzavaturile, ca și alte legume, erau tot atât de multe ca și în alți ani, cu toate acestea, prețurile în ultima săptămână a postului, adică în preziua Sfintelor Paști, au fost atât de urcate, încât oamenilor cu o situație economică mai modestă
le-a fost peste putință de a-și procura zarzavaturile trebuincioase de sărbători. Toți zarzavagiii, fie străini, fie români, s-au cartelat între ei, ca câștigul lor să fie cât se poate mai mare, deși cheltuielile la cultura zarzavaturilor, ca și chiria ce plătesc primăriei, au fost aceleași ca și în anii trecuți. Și chiar pe locul unde fac cultura zarzavaturilor plătesc aceeași chirie, iar consumația zarzavaturilor, în raport cu anul trecut este mai mică în Bucuresti, fiindcă o mare parte din străini sunt plecați în țara lor din cauza războiului. Prin urmare acești zarzavagii nu aveau nici o cauză binecuvântată de a ridica prețurile zarzavaturilor, ca și măcelarii la carnea de miel, mai cu seamă în Sâmbăta Paștelui, când mieii s-au vândut foarte scump. Din cauza acestor prețuri mulți oameni mai săraci, în sărbătorile Paștelor, n-au gustat carne de miel, s-au mulțumit ca să aibă carne de vacă, [1]etc.”
[1]„n-au gustat carne de miel, s-au mulțumit ca să aibă carne de vacă” … era mai ieftină vita ?
„ DA. Inclusiv în anii 1930-40 carnea de vită era mai ieftină și ca cea de porc. Nu știu comparativ cu carnea de pasăre.
Cartelul de la piață: De la „Zarzavagii” la „Greedflation”
Bucureștenii se plângeau că „toți zarzavagiii s-au cartelat între ei”. Astăzi, noi le spunem corporații, supermarketuri sau „inflație de lăcomie”, dar mecanismul e similar.
Textul din 1915 spune clar: „n-aveau nicio cauză binecuvântată de a ridica prețurile”. Chiria era aceeași, soarele bătea la fel, însă prețul pătrunjelului a decolat spre stratosferă. Sună cunoscut? În 2026, deși motorina sa mai ieftin și subvențiile curg, oul de Paște a ajuns să coste de parcă ar fi fost ouat de o găină cu studii la Harvard, nu de una din ograda bunicilor. Adică, mai pe românește și mia clar se numește hoție pe față!
Când săracul mânca „Antricot”
Cea mai șocantă parte a textului din 1915 este finalul: „oamenii mai săraci n-au gustat carne de miel, s-au mulțumit să aibă carne de vacă”.
Stai, ce?! Să ne oprim puțin. Aici e faza care ne dă peste cap toata logica de azi.
În 1915, dacă erai „sărak”, te „mulțumeai” cu o vită. Astăzi, dacă cineva spune că se „mulțumește” cu un antricot de vită (Wagyu sau nu), te gândești că tocmai a câștigat la loto sau și-a vândut un rinichi. Se vede că istoria a făcut o piruetă bizară.
În 1915 se zicea: „N-am bani de miel, iau o vacă, asta e, soarta…”;
În 2026 se zice: „N-am bani de vită, iau un miel. Dacă n-am nici de miel, iau o pungă de pufuleți cu aromă de friptură. Că n-am vândut nici un teren (n-am) iar salariu nu-i de parlamentar.”
În 1915, prețurile creșteau deși consumul scădea, pentru că „o mare parte din străini sunt plecați din cauza războiului”. Astăzi, motivele sunt „lanțurile de aprovizionare”, „criză energetică” sau pur și simplu faptul că e marți, deșii nu este 13, și e Paștele în curând. Indiferent că e vorba de Primul Război Mondial sau de algoritmii moderni de preț, concluzia e aceeași: sâmbăta, prețul mielului crește mai repede decât glicemia după cozonac.
Cu alte cuvine „Sărbători fericite” (și verificate istoric)!
Așadar, domnule dragă, dacă mergi prin piața din Orăștie și te simți revoltat că drobul costă câte sau rata la bancă, gândește-te la străbunicii celor din Regat la 1915. Și ei ședeau în fața tarabei, uitându-se la măcelar și bombănea despre „cartelul”.
Diferența e că el, de supărare, se duce acasă și mânca o viteză ieftină. Noi, de supărare, deschidem o aplicație de livrare și sperăm ca măcar iepurașul de ciocolată să nu fie la preț de bijuterie cu diamante. Unele lucruri nu se schimbă niciodată: mielul e scump, leul e slab și pofta e mare! Paște fericit tuturor, indiferent dacă mâncați miel, vită sau… doar poze cu ele!
Măcelarii și zarzavagiii noștri au moștenit talentul strămoșilor: cum vine sărbătoarea, cum „se dă drumul” la prețuri, că doar românul trebuie să pună ceva pe masă, dacă după aia mănâncă doar mămăligă gol până la Rusalii.
Așadar dacă te enervezi la rândul de la casă, gândește-te că și în 1915 era exact la fel. Aceeași tarabă, aceleași scuze, aceeași hoție. Singură diferență e că noi nu ne mai „mulțumim” cu vită, că nici de aia nu mai atingem!
Aceeași mizerie, alt secol, da hai…, Paște fericit (cât se mai poate că și iarba-i puțină iar concurența-i mare) și… buzunare rezistente la vânturile economice ce bat și tot uscă de peste tot!
