Doctor în filologie la Chișinău, Emilia Stajila publică la Editura Academiei Române, în colecția Biblioteca de critică, istorie și teorie literară o inedită și incitantă lucrare, „Miteme orientale în poezia românească a secolului XX -Al. Macedonski, Ion Minulescu, Ion Barbu”.
Conform argumentației autoarei, evoluția noțiunii de mit de la sensul originar al grecescului „mytos”, aceea „istorie sacră” ce a avut loc în trecut, are un epicentru cultural situat dincolo de limitele experienței personale și ale epifaniei biografice, fapt evidențiat și de academicianul Mihai Cimpoi în lucrarea sa „Esența temeiului”. Trecerea de la mitul personal la simbolicul universal „înnobilat” de cercetările în domeniu ale lui Mircea Eliade și Claude Levi-Strauss articulează funcția acestuia ca o structură cognitivă ce se poate raporta simultan la trecut, prezent și viitor.
Asemenea imixtiuni ale mitului niciodată definitive sunt cele pe care Levi-Strauss le numește miteme iar captarea lor de către poeții moderni și postmoderni, cu implicarea imaginarului reprezintă, în mod incontestabil, o șansă acordată operei de a supraviețui peste timp. Sigur că identificarea unui mitem este strâns legată, conform lui Gilbert Durand, de un întreg sistem statistic de frecvențe, emanații ale mitului cu reverberații în psihologia umană. Așadar, drumul de la mitul universal la cel personal, prin mitemul Orientului are o dublă atracție, pe de o parte, autenticitatea legată de combustia istorico-geografică iar pe de altă parte o anumită mistificare legată de aceea lentilă a timpului când se povestește.
Revenind la analiza și studiul comparat al operelor în cauză, autoarea ia drept punct de pornire reperele teoretice ale mitologiei, mitului și mitemului, fără de care acest demers ar fi putut crea senzația unei arheologii impure; aplecarea aceasta spre un anumit paradox constitutiv ce nu are subzistența în sine a „revoluției simbolice” mit-mitem vizează de fapt conturarea unei sistematici, distins motivate de recursul la ontologia arhaică – cu toate sincopările inevitabile- în contribuțiile lui Lucian Blaga și Mircea Eliade.
Analiza și studiul comparat asupra unui mitem comun, cel al Orientului, întreține și demonstrează răsfrângerea personală, substructurile latente ale unei anumite fascinații situate la punctul de tangență real/ imaginar. Criticul George Călinescu a remarcat în proza și poezia lui Alexandru Macedonski descrierea în „stil flamboaiant” a Pontului Euxin, evocarea Extremului Orient și „un amestec de Paradis(oriental) și de Infern(occidental), o întâlnire între cele două simboluri dantești”, ce au constituit o adevărată obsesie pentru autorul Rondelurilor.
Pe același palier al cercetării este evidențiată contribuția lui Tudor Vianu care remarca exotismul poetului ,„viziunea de orient… japoneriile”, pasiunea pentru culoarea locală și pitoresc. Fundamentala biografie a operei și personalității poetului marcat de trecerea de la romantism la simbolism îi aparține lui Adrian Marino ce îl caracterizează ca „un estetician, fără îndoială predominant empiric, dar pătrunzător și subtil”.
Concluzia autoarei este categorică și clară :„putem vorbi despre prezența unui adevărat mitem al visului, care adună simbiotic proiecții în spațiile mitologice ale Orientului, Nordului și Occidentului”. La Ion Minulescu se identifică obsesiva revelație a identității, într-o pătimitoare căutare de extaz și himere dominate de libera mișcare a imagisticii, un simbolist care bate la ușa metafizicului în tentativa de a-și descoperi propria esență. În cadrul concret sau imaginar al Romanțelor pentru mai târziu, poetul străbate spații enigmatice sub semnul idealului, plăsmuind lumi tipic originare populate de corăbii, ploi, spitale, gări, cu un fel de nostalgie senină, dominată de senzualitate și fascinația spațiilor necuprinse, „într-un cadru vast al unui bazar sentimental, de asemenea oriental…ținta visată, la fel ca în cazul emirului lui Macedonski, este fie Marea Marmara, fie-și mai concret- Lesbosul, Bosforul, Corintul.”
Așa se conturează mirajul unui dincolo, un Orient sentimental „cu toate miturile acestuia asamblate într-un mitem”. Același mitem care la Ion Barbu este unul fundamental, evadat din timpul istoric/personal pentru un spațiu primordial, fabulos. Prin ce se deosebește acesta de Orientul lui Macedonski și Minulescu? Aici, autoarea pune în evidență o nouă paradigmă, ca expresie a inconștientului, influențată de comuniunea matematică/ poezie…
Reconfirmarea mitului poartă aceeași amprentă a universalului topit în original, în posibilitatea „subversivă” de a reinventa lumea care nu respectă nici un tabu. Dincolo de această alternanță care stimulează un model de creație/ existență neconformist, analiza acestei poetici confirmă un „întreg mitem al increatului și începutului, al tuturor misterelor încifrate”; acel mit veșnic viu despre care Mircea Eliade afirma că prin intermediul său omul are șansa, ca o benedicțiune, să perceapă misterioasa solidaritate dintre temporalitate, moarte, înviere…
Această tendință permanentă propune o semnificație intensificată, o torsiune opusă spiritului integrat în ea, având anumite tangențe cu dorința de însumare a „eternului mit” al genezei, pioneratul unei evadări atemporale ce adună lumi din toate timpurile, este un joc nemărginit al eului poetic… Ajungem astfel la adevărata miză a acestui studiu, cea care conferă deschidere totală, nelimitându-se la picăturile unui Orient ce pigmentează contururile ezoterice, de penumbră, poate părea o aventură dacă nu ar exista acel ideal recuperator, poate chiar un incipient suprarealism mitologic, fie și dacă am lua în evidență acel spațiu solar, de o prolixitate greu de egalat al Isarlâkului.
Nu putem trece cu vederea nici componenta pre- onirică, oarecum cu intermitențe în idealitatea ei generoasă, bine reprezentată prin plierea la ființa planetară ca scriere cu valoare inițiatică dar des invocată datorită unei matrici ermetice ce maschează un zvâcnet existențial eliberat de manierism.
Sobră, echilibrată, sub semnul unei prestanțe laborioase, lucrarea de față aduce în atenția cititorului interesat, cu dezinvoltură și constanță, câteva aspecte mai puțin cercetate ori tratate lacunar asupra operei celor trei poeți; echivalențele lirice, în mare măsură, cele mai variate și insolite sunt scoase de sub acest fard al începuturilor. După cum menționează academicianul Mihai Cimpoi, remarcabilă în cartea Emiliei Stajila este rigoarea și pasiunea în urmărirea unor aspecte comparate, în special a „sincronizării mitopo(i)eticii ” lui Macedonski, Barbu și Minulescu cu tehnicile inovatoare ale registrului creator, de la Apollinaire, Lautreamont la P. Valery și Saint-John Perse.
Poate și cu dorința, nu tocmai secretă, de a păstra miracolul, nu de a-l deconspira; reperele mitologice se împletesc cu cele poetice decurgând din această primă necesitate, de a ajunge la un punct zero, autonom și bogat în virtualități, al sensurilor, reflexelor și remanențelor orientale din opera acestor autori care au însemnat atât de mult pentru literatura română.
