În anii 1980, sub conducerea antrenorului Mircea Lucescu, echipa de fotbal Corvinul Hunedoara a înregistrat cele mai notabile performanțe din istoria sa, obținând locul al treilea în campionat și calificându-se în Cupa UEFA.
Mircea Lucescu a ajuns la FC Corvinul Hunedoara la finalul carierei sale de jucător, în 1977, fiind convins să vină de Gelu Simoc, unul dintre membrii fondatori ai clubului. Înaintea sa, Radu Nunweiller, starul echipei naționale a României, fusese adus la Hunedoara pentru a oferi experiență echipei în primele sale sezoane în Divizia A. La finalul sezonului 1978–79, Corvinul a retrogradat în Divizia B, însă Lucescu a rămas alături de club, fiind primit cu căldură de fani chiar după meciul de retrogradare, care l-au dus pe brațe până acasă.
În paralel cu activitatea de jucător, Lucescu a preluat și rolul de antrenor, aducând la Corvinul și pe Florea Dumitrache, altă legendă a fotbalului românesc. Sub conducerea sa, echipa a oferit suport tinerilor fotbaliști precum Michael Klein, Romulus Gabor, Ioan Andone sau Mircea Rednic. Corvinul a revenit rapid în Divizia A, câștigând seria sa din liga secundă după un singur sezon.
Sezonul 1980–81 a fost unul stabil, echipa terminând pe locul 6, dar în sezonul următor „corbii” au obținut cea mai bună performanță din istoria clubului, clasându-se pe locul 3 în campionat. În acel sezon, Corvinul a fost lider pentru o perioadă, iar în primul unsprezece al echipei nouă jucători erau născuți în județul Hunedoara. Lotul includea, pe lângă Lucescu, jucători precum Ioan Petcu, Romulus Gabor, Florea Văetuș, Ioan Andone și Michael Klein.
Datorită acestei performanțe, Corvinul s-a calificat în Cupa UEFA 1982–83, unde a eliminat Grazer AK cu 3–1 la general, fiind ulterior învins de FK Sarajevo cu 4–8. În anii ’80, Corvinul Hunedoara a devenit o forță respectată în fotbalul românesc, cunoscută pentru jocul ofensiv spectaculos pe teren propriu. Printre rezultatele remarcabile se numără victorii clare cu Rapid București (9–0), Politehnica Iași (8–0) și Steaua București (3–1), cu câteva săptămâni înainte ca Steaua să câștige Cupa Europeană în 1986.
Romulus Gabor, câștigător al Balonului de Aur la Campionatul Mondial de tineret din 1981, a vorbit despre experiența sa cu Lucescu, atât la Corvinul, cât și la echipa națională. Gabor a fost antrenat de Lucescu între 1978 și 1983, iar după performanța de la Mondialul U20 din Australia, unde România a obținut locul trei, Lucescu l-a debutat la echipa națională mare într-un meci amical cu Belgia, când Gabor avea doar 20 de ani.
Fostul jucător a descris ritmul intens al antrenamentelor: „La națională, nea Mircea făcea câte 10 zile de cantonament înainte de meciuri. Plus că plecam prin America de Sud câte trei săptămâni, o lună. Iarna, mergeam la Poiana Brașov, vara la Câmpulung Moldovenesc. Multă alergare, ne dădea nea Mircea kilometrajul peste cap!”
Gabor a subliniat și atenția lui Lucescu pentru educație și formarea tinerilor jucători: „Nea Mircea ne-a obligat să facem și școală! Am avut șansa să ne pregătim alături de jucători de echipă națională, jucători de top, care veniseră la Corvinul. Pe lângă faptul că eram noi talentați, am învățat foarte multe de la ei. Iar nea Mircea, pe lângă fotbal, ne-a obligat să mai facem și ceva școală. Și asta a contat foarte mult.”
Fostul atacant a relatat că Lucescu monitoriza prezența la școală și încuraja activitățile culturale: „Câteodată, când erau antrenamentele mai grele, încercam să ne mai sustragem de la școală, dar de multe ori ne și controla. Apoi, când mergeam prin București, ne ducea la teatru sau la film.”
Ioan Petcu, 66 de ani, fost mijlocaș al Corvinului Hunedoara și al naționalei României, a transmis un mesaj emoționant:
„Am sperat din tot sufletul să nu se întâmple ca Nea Mircea să ne părăsească așa brusc. Eu îi datorez cariera mea de fotbalist și chiar de om. A fost pentru noi, jucătorii de atunci ai Corvinului, ca un frate mai mare, ne-a dat încredere și ne-a dus pe cele mai înalte culmi ale fotbalului. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru toți ceilalți colegi, pentru onoarea și șansa pe care am avut-o să lucrăm cu cel mai mare antrenor al României. Condoleanțe familiei greu încercate! Odihnă veșnică, nea Mircea, nu te vom uita niciodată!”
