Mircea Lucescu – un reper românesc

Nu demult, la o aniversare a lui Ovidiu Ioanițoaia, am stat față în față cu Mircea Lucescu. Nu știu de ce din toată seara am reținut o discuție despre operații, intervenții chirurgicale. Că unii amînă, că se tem, că emoțiile îi încurcă mai mult decît frica. Poate că mi se potrivea și mie.

– La Kiev, aveam o mică problemă și după antrenament am plecat la spital, i-am zis doctorului, gata, hai să-o facem și gata am rezolvat-o!

Nu știam despre ce  era vorba. N-am curiozități din asta feminine pentru diagnosticele semenilor pentru că nu-mi place să vorbesc despre boli. Dar mi-a atras atenția seninătatea cu care el care vorbea despre o încercare în materie de sănătate, despre un moment dificil. Parcă nu era mai mult decît un corner sau o centrare. Nici prin gînd nu putea să-mi treacă un pui de bănuială că el avea trei sau patru stenturi și că  îl încerca o problemă cu inima sau cu sîngele.

Spre sfîrșitul aniversării lui Ioanițoaia, pe neașteptate, m-a întrebat:

– Tu îl știi pe Mihai Anghel?

– El este  fan U Craiova, unul pătimaș. Am lucrat cu el la cîteva proiecte, am zis eu.

– Nu de-aia! Hai să mergem să-i vedem viile! Am auzit că omul ăla…

Nu vinul îl atrăgea, ci performanța de la Domeniul Coroanei. A rămas pe săptămîna viitoare, peste încă o săptămînă și pînă la urmă n-am mai ajuns.

La 79 și la 80 de ani, Mircea Lucescu se mișca tot ca un sportiv. Asta l-a și ținut  pe marginea  terenului pînă la sfîrșit, unde a căzut eroic ca un general după un război pierdut, gata să își mai apere onoarea tot pe cîmpul de luptă.

Mircea Lucescu a fost un sportiv de o complexitate rară. Era șarmant, diplomat, multilingv, elegant, politicos, abil, analitic, un fermecător conviv și un observator politic mai ceva ca un cetățean hotărît să combată. Uneori reacționa atît de rapid încît ziceai că ar întrece o mașină de făcut bine. Și nu era prefăcut. La un moment dat, cînd ne-am întîlnit prin Turcia, m-a întrebat dacă nu vreau să trimit ceva acasă. Și i-am dat un pachet.

La 20 de ani, Mircea Lucescu arăta ca un actor și ca un manechin pasionat de fotbal. Era și intelectualul echipei naționale. La 30, se purta ca un clasic al jocului și al echipei naționale, dar și ca o speranță publică. La 40, ca un clasic al antrenoratului. La 50, ca un diplomat, la  60, ca un prieten vechi și fidel, la 70, ca un suflet tînăr gata de un nou început, la 80, cu cîteva luni înainte de marea trecere, Mircea Lucescu își apăra onoarea și arăta ca un nemuritor al României.

Ce a făcut el la Corvinul Hunedoara rămîne unic în România și în Europa. Poate și în fotbalul mondial. O vedetă reconstruită din anonimatul provinciei.

N-am văzut niciodată un meci pe Stadionul Dinamo. Am parcat numai de două ori la intrarea de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, unde se organizase un fel de parcare publică. În schimb, întotdeauna am văzut în Mircea Lucescu un român de mare clasă, un compatriot care a etalat mai multă diplomație și a generat mai multă părere bună despre România  decît au făcut zeci de ambasadori, afaceriști, campioni sau politicieni. El și Ivan Patzaichin au făcut mereu un nume bun pentru țară și pentru felul de a fi al românului, atît de contrariant de-a lungul vremurilor. Nu-i de mirare că finalul său de carieră a ridicat panglica neagră pe brațe jucătorilor de fotbal prin multe locuri în care n-a jucat și pe unde n-a antrenat, semn că se retrăgea un personaj internațional, un clasic planetar din lumea  fotbalului.

În aceste zile în care se mai găsesc oameni care să-l acuze pentru meciuri pierdute  sau pentru că a jucat în echipa Miliției, încă mai reducem personalitatea unui om fermecător la poziția sa într-un clasament al rezultatelor sportive sau al marilor antrenori și la numărul trofeelor obținute pe la echipele de fotbal pe care le-a antrenat. Lumea contemporană se exprimă mai mult prin recorduri și clasamente. Acestea din urmă, oricît ar fi de bune și locul ocupat de Mircea Lucescu, oricît ar fi de sus, tot nu spun mare lucru despre personalitatea unui om șlefuit mai ceva ca o piatră prețioasă. Mircea Lucescu era firesc și fermecător și pe stradă, chiar și la coadă, și la recepții, la aniversări, chiar și în contradicții și dispute. Atrăgea, era fermecător și impunea respect. Dacă intrai cu el într-o dispută, de la un moment dat, începeai să realizezi corectitudinea aproape oțeloasă a unui om care nu se unduia după părerile interlocutorului. Îți replica franc și rămînea pe poziții.

Mircea Lucescu a fost un model ideal pentru felul în care ar trebui să contăm și să fim.