Așa-numita reformă fiscală promovată sub eticheta „reforma lui Bolojan” pornește de la o confuzie fundamentală. În cel mai bun caz, denotă o neînțelegere a dreptului de proprietate; în cel mai rău, arată o deturnare deliberată a principiilor constituționale.
Reforma tratează proprietatea ca pe un eveniment fiscal permanent, aplicând asupra bunului logica tranzacțiilor, deși cele două regimuri sunt radical diferite.
Regimul tranzacțiilor se bazează pe un act juridic voluntar. Vânzarea, cesiunea sau exploatarea economică a unui bun generează un câștig sau un venit și poate da naștere unei obligații fiscale. Statul taxează un fapt economic concret, limitat în timp, fără a afecta însă existența dreptului de proprietate.
În schimb, impozitarea bunului ca simplă existență juridică nu poate avea aceleași baze. Proprietatea, în sine, nu produce venit sau profit. Aplicarea asupra ei a logicii tranzacțiilor transformă impozitul într-un instrument de constrângere aproape punitiv. Fiscalitatea devine astfel o armă împotriva proprietarului.
Această confuzie se desfășoară într-un context mai larg de abuz de drept fiscal. Guvernul evită sistematic să urmărească marile averi dobândite ilegal, tolerează furtul continuu din proprietatea publică și închide ochii la exploatarea ilegală a resurselor statului. În loc să aplice legea și să recupereze prejudiciile, alege calea ușoară: supraimpozitarea proprietății licite, declarate și ușor de controlat.
Mergând în această direcție, guvernul nu mai este doar suspect; el devine actor al dizolvării statului democratic și al legalității constituționale. CCR pare incapabilă să gestioneze situația, anulând sau limitând prerogativele menite să protejeze drepturile fundamentale și să împiedice eroziunea proprietății și a democrației.
Mai mult, introducerea statului român în obligații de toate tipurile, fără consultare populară sau parlamentară, a creat poveri impuse populației fără temei democratic, echivalente unei escrocări sistematice. Clasa politică responsabilă continuă acest proiect, acționând ca parte a unei strategii care amenință să distrugă drepturile economice și civice ale cetățenilor.
Chestiunea gravă este că o legislație deja pusă în mișcare este practic imposibil de oprit decât prin mijloace greu de prevăzut.
Aceasta plasează românii într-o dificultate funcțională în raporturile cu statul. Guvernul devine astfel obligat să revizuiască măsurile adoptate, nu din bunăvoință, ci ca urmare a efectelor negative inevitabile asupra proprietății și relației cetățean-stat.
Efectele structurale sunt evidente. Reducerea progresivă a proprietății private conduce la concentrarea puterii economice în mâinile statului. Aceasta determină centralizarea puterii politice. Cetățeanul devine dependent de decizia administrativă și de redistribuirea fiscală, pierzându-și autonomia reală și libertatea de acțiune.
Experiența istorică ne amintește că diminuarea proprietății private nu este niciodată neutră. În anii ’50, pierderea proprietății a dus la centralism absolut și la anularea libertăților democratice. Astăzi, instrumentele și limbajul s-au schimbat, dar rezultatul tinde să fie același: proprietatea erodată, democrația slăbită, drepturile cetățenilor golite de substanță.
O reformă fiscală autentică ar trebui să respecte clar separarea regimului tranzacțiilor de cel al proprietății și să garanteze proprietatea ca realitate economică funcțională. În lipsa acestei distincții, ceea ce se numește reformă fiscală devine de fapt o naționalizare mascată, realizată prin impozitare excesivă și continuă, cu efecte dezastruoase pentru statul de drept.
Articol bun. Ar putea fi stîlpul redacției economice. Mai departe de ce să ne ia cineva, că nu dă nimeni de bunăvoie decît sub amenințarea forței, bir pe venit, pe casă și e alte lucruri ce le are? Cu de la cine putere ne iau? Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului mai degrabă e inserție tîrzie a celor ce conduc lumea. Isus s-a luptat cu ei și ne-a arătat că nu e moarte, nici durere la tortură. Cui a răsturnat mesele cu bani din templu, nu bancherilor? Nu ei conduc lumea?