Cazul șefului SPP, Lucian Pahonțu, nu este un episod oarecare. Șeful SPP nu este un oarecare în arhitectura acestui stat. Conduce de aproape două decenii o instituție aflată în imediata proximitate a Președinției și a celor mai importante instituții ale statului.
Asupra șefului SPP plutesc norii grei și încă insuficient lămuriți ai lui decembrie 1989. Iar când trecutul unui om aflat atât de mult timp în centrul mecanismului de putere ridică întrebări, președintele nu are dreptul să închidă discuția printr-o simplă declarație de încredere.
Dimpotrivă. Trebuie să ceară adevărul până la capăt.
În România s-a încetățenit ideea că șeful SPP „face și desface”. Nu putem transforma această percepție în adevăr fără probe. Dar nici nu putem pretinde că ea s-a născut din nimic.
După cum arată realitatea românească din ultimii 35 de ani, ar fi greu de crezut că un om aflat atât de mult timp în centrul mecanismului de protecție al președinților și al demnitarilor nu a cunoscut, măcar la nivel instituțional, marile mecanisme ale puterii. De aici până la a afirma că șeful SPP este „amestecat în toate” este însă o distanță pe care numai probele o pot parcurge.
Dar tocmai aceasta este problema: de ce nu sunt lămurite lucrurile?
Dacă șeful SPP nu „face și desface”, să fie demonstrat.
Dacă nu exercită influență politică, să fie demonstrat.
Dacă nu există interferențe dincolo de atribuțiile legale, să fie demonstrat.
Dacă trecutul său nu ridică nicio problemă, atunci documentele și verificările instituționale trebuie să poată închide definitiv orice suspiciune.
Într-un stat de drept, întrebările legitime nu se elimină prin protecție politică. Se elimină prin adevăr.
Iar aici începe problema lui Nicușor Dan.
Un președinte care a ajuns la Cotroceni cu promisiunea schimbării nu poate deveni protectorul continuității. Nu poate apăra oameni și mecanisme doar pentru că acestea existau înaintea lui.
Independența unui președinte nu se declară. Se probează.
Se probează atunci când are curajul să verifice și oamenii aflați în proximitatea sa.
Se probează atunci când nu acceptă centre de putere intangibile.
Se probează atunci când nu confundă încrederea personală cu responsabilitatea instituțională.
Nicușor Dan vorbește deja despre al doilea mandat.
Aici apare tupeul.
Înainte de a cere încă cinci ani, ar trebui să explice ce a făcut cu mandatul pe care îl are. Înainte de a-și proiecta viitorul politic, ar trebui să demonstreze că a avut curajul să schimbe prezentul.
Un al doilea mandat nu este un drept.
Este un verdict.
Iar verdictul îl dă societatea.
Nicușor Dan nu a ajuns la Cotroceni pentru a conserva un sistem. A ajuns acolo pentru a-l reforma.
Dacă însă ajunge să apere exact oamenii și mecanismele pe care societatea le contestă, întrebarea devine inevitabilă:
Nicușor Dan o fi scheletul din dulap al sistemului pe care pretinde că vrea să-l schimbe?
Poate că aceasta este întrebarea la care președintele trebuie să răspundă înainte de a mai vorbi despre al doilea mandat.
România nu mai are nevoie de încă un administrator al vechiului sistem.
Are nevoie de adevăr, responsabilitate și instituții care nu se tem de propriul trecut.
Iar dacă Nicușor Dan nu poate produce această ruptură, atunci trebuie să accepte regula simplă a democrației: nimeni nu este indispensabil.
Nici șeful SPP.
Nici președintele.
Nici sistemul.
Iar dacă schimbarea promisă se transformă în protejarea continuității, atunci societatea are dreptul să spună că experimentul a eșuat.
Și că locul celor care nu pot schimba sistemul este, în cele din urmă, acasă.
Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat (să dovedească cel ce zice nu cel ce nu crede)
Citiți presa străină din aceasta perioadă sa vedeți că, serviciile stelare Unite ale UE au decis după 1990 plantarea președinților și a gloatelor parlamentare în funcție de compromisurile bazate pe ceea ce înseamnă Romania la dispoziția plasatorilor din străinătate pe complicitate gravă la adresa securității naționale a României! Sa nu va mai aud că securitatea engros existența in Romania apară Romania de orice, nu!, de 36-37 ani în decembrie 2026 a apărat absolut orice spre înstrăinare din ceea ce înseamnă Romania, culmea, în complicitate cu mizeriile politice aflate la guvernare în perioadele respective. Guvernul demis BOLOJAFKOV cu aiuritul RUXAKOV plantat la Cotroceni, de ce sunt lăsați să sponsorizeze cu absolut orice ukraina? De ce sunt lăsați să pună la dispoziție ukrainei tot ce înseamnă Romania? De ce sunt lăsați liberi să distrugă economia României?