Noul posibil guvern pare, înainte de toate, o iluzie construită exact în stilul lui Nicușor Dan: multă așteptare, multe formule, multe negocieri și, în final, aceeași imposibilitate de a aduna ceea ce politic nu se poate aduna. Nicușor Dan constată că partidele nu se înțeleg, că variantele de premier se împiedică de propriile interese și că majoritatea necesară nu se coagulează. Numai că nu spune explicit ceea ce realitatea politică arată deja: capra nu poate fi adunată cu varza doar pentru că au fost chemate la aceeași masă.
România a mai trecut prin această experiență. Klaus Iohannis a impus formula PSD-PNL, prezentată drept soluție pentru stabilitate și pentru depășirea crizei politice. În fapt, această construcție a reprezentat o anulare a unei părți esențiale din logica democratică: partide care se confruntaseră electoral au ajuns să guverneze împreună, transformând competiția politică într-o înțelegere de putere.
Bula lui Klaus Iohannis încă este în aer. Nu s-a spart, nu a dispărut și pare să plutească peste politica românească, ca o amintire devenită model. Aceeași impresie de realitate paralelă, aceeași distanță între discursul oficial și ceea ce vede cetățeanul, aceeași convingere că formulele politice pot fi construite deasupra voinței electorale, prin negocieri între elite.
Astăzi, Nicușor Dan pare să repete aceeași rețetă, numai că într-o formă încă mai confuză. Încearcă să adune într-o singură construcție politică partide cu interese, discursuri și electoratele diferite, ca și cum simpla prezență la masa negocierilor ar putea produce automat o majoritate funcțională.
Nu poate.
Iar comentariile clasei politice care a guvernat România în ultimii 35 de ani sunt, prin ele însele, angoasante. Aceiași oameni care au produs succesiv crize, alianțe conjuncturale, rupturi și formule de guvernare contradictorii vorbesc acum despre responsabilitate, stabilitate și interes național ca și cum nu ar avea nicio legătură cu realitatea pe care au construit-o. Discursul lor nu mai inspiră încredere, ci neliniște: este vocea unei clase politice care pare incapabilă să privească lucid propriul bilanț.
Problema nu este doar cine va fi premierul. Problema este dacă există o majoritate politică reală, coerentă și capabilă să guverneze România.
Un guvern nu se construiește prin împărțirea funcțiilor și prin compromisuri de culise. Un guvern presupune o majoritate politică, un program și o responsabilitate comună. În lipsa acestora, rămâne doar o construcție administrativă fragilă, dependentă de negocieri permanente și de interese contradictorii.
Iohannis a făcut din formula PSD-PNL o demonstrație de stabilitate. Nicușor Dan riscă să transforme acum imposibilitatea unei majorități într-o demonstrație de negociere perpetuă.
Diferența este doar de decor.
În fond, dacă partidele nu pot conveni asupra unui proiect comun, dacă nu pot susține aceeași majoritate și dacă fiecare își negociază propria poziție, atunci problema nu mai este găsirea guvernului. Problema este recunoașterea faptului că formula politică propusă nu funcționează.
Iar președintele ar trebui să spună acest lucru direct.
România nu poate fi guvernată prin iluzii prezidențiale, improvizații de partid și majorități desenate pe hârtie. Un guvern trebuie să existe politic înainte de a exista administrativ.
Altfel, avem din nou aceeași aiureală politică: o țară care așteaptă un guvern pe care partidele nu reușesc să-l construiască, iar președintele nu reușește să spună limpede că problema nu mai este negocierea, ci imposibilitatea formulei.
