O nouă mineriadă? Cartoful fierbinte din mâna lui Laurențiu Nistor

Conferința județeană extraordinară a PSD Hunedoara, organizată pentru stabilirea delegației care va participa la Congresul Național al PSD, a fost prilejul unei izbucniri de nemulțumire față de măsurile luate de guvernul Bolojan. De la tribuna conferinței, președintele Laurențiu Nistor a lansat un manifest de protest față de propunerea premierului Ilie Bolojan privind tăierea excedentelor bugetare ale primăriilor — mergând până la a propune ieșirea PSD de la guvernare.

Cu câteva zile înainte, Laurențiu Nistor trimisese o scrisoare deschisă președintelui României, președinților celor două camere ale Parlamentului și Guvernului. În ea atrăgea atenția asupra situației sociale tot mai dificile și asupra declinului economic profund din județul Hunedoara. Gestul era unul firesc, de normalitate politică și socială, în ton cu starea generală de îngrijorare.

În același registru s-a înscris și discursul său de la conferință, în care i-a cerut lui Sorin Grindeanu, prezent la eveniment, mazilirea lui Bolojan sau, în caz contrar, ieșirea de la guvernare.
Numai că, în vehemența discursului, Laurențiu Nistor a luat, singur, în mână – poate fără să-și dea seama – un cartof fierbinte, de care cu greu va putea scăpa. Una din afirmațiile sale este de o uriașă gravitate care trimite înapoi, direct la o pagină neagră din istoria noastră recentă.

„Dacă doriți să vedeți și grevă de primari, o facem mai al dracului și chemăm și minerii, pentru că liderul de sindicat e aici, în sală — uite, ridică mâna și ne sprijină și ei! Împreună cu liderul de sindicat, cu minerii și toți primarii din județ putem să îi demonstrăm lui Bolojan că Guvernul nu este Oradea și Guvernul nu este județul Bihor!”

Halucinant! Minerii? O nouă mineriadă? Un apel la năpăstuiții ortacii din mine, tras parcă la indigo cu cel al lui Ion Iliescu din 1990? Se naște un nou Miron Cosma? Nu se poate!
Am uitat oare ce au însemnat mineriadele? Poate cei tineri da, dar cei care le-au trăit nu pot uita.

Atunci, violența a îngropat speranța unei democrații fragile: bătăi, morți, violuri, haos, distrugeri, decădere socială. România a fost aruncată înapoi în Evul Mediu politic, pierzând credibilitatea internațională și creând o cultură a fricii și a resemnării. Violențele au urmărit descurajarea participării civice, afectând dezvoltarea unei societăți civile active și a presei libere. În conștiința publică, mineriadele au rămas sinonime cu barbaria, manipularea politică și abuzul de putere. Minerii au fost prezentați ca „salvatori ai democrației”, iar tinerii și intelectualii — ca „dușmani ai statului”. Acea fractură socială nu s-a vindecat nici astăzi. Sunt răni care încă dor.

Nimeni nu vrea să se întoarcă la acele orori, care nici acum, după 35 de ani, nu au fost pe deplin lămurite în instanțe. Cu atât mai puțin putem crede că Laurențiu Nistor — căruia, probabil, i-a ajuns și lui cuțitul la os și s-a trezit cu un cartof fierbinte în mână — își dorește o revenire la acele orori. Dacă domnia sa, pictat drept ctitor într-o biserică, ajunge să-l pomenească pe dracul, în ditamai ședință, da, înseamnă că s-a săturat, că lucrurile au mers prea departe, că e tare greu, și că luminița de la capătul tunelului abia mai pâlpâie.

Lupta pentru județul pe care îl conduce este una onorabilă. Dar chemarea minerilor la răzmeriță este, pur și simplu, de neconceput.