O oportunitate pentru România?

România nu a negociat acordul UE–MERCOSUR, nici măcar nu l-a semnat. A făcut-o șefa cea mare, Ursula von der Leyen, urmând ca acordul să fie ratificat de Consiliul UE și de Parlamentul European. Noi, prin ministrul de externe, userista OanaȚoiu, doar l-am acceptat orbește, cu ochii închiși și cu chiloții în vine. Și asta, deși acasă, Florin Barbu, ministrul PSD al agriculturii, nu și-a pus semnătura pe memorandumul transmis și s-a opus formal acordului, cerând garanții suplimentare pentru fermierii români.

Așadar guvernul nostru a acceptat, fără protest, un tratat care avantajează marile economii europene și expune brutal tocmai sectoarele fragile ale economiei naționale. Nu din strategie, nu din curaj, ci din reflex de subordonare. A acceptat să intrăm alături de Uniunea Europeană într-o competiție cu statele MERCOSUR, Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay și în curând Bolivia, în care doar unii vor lua medalii. În timp ce Franța, Germania sau Olanda își apără inteligent industriile și se pregătesc să-și extindă piețele de desfacere pentru a exporta produse cu valoare adăugată mare, România își va pune pur și simplu fermierii pe butuci. Carne sud-americană mai ieftină, zahăr brazilian produs în condiții imposibil de replicat în UE, produse agricole obținute cu standarde mai relaxate, toate vor concura direct producătorul român, deja sufocat de regulile UE. Alte state au cerut garanții, cote, clauze de protecție. România a ridicat mâna și a votat „pentru”, fără o analiză serioasă de impact, fără dezbatere publică, fără să explice cui folosește acest acord și cine plătește nota de plată.

A încercat să ne lămurească pe X și Twitter președintele Nicușor Dan, dar pentru că nu a putut folosi expresiv mâinile, uitați ce a ieșit: „Prin acest Acord, care va duce la crearea uneia dintre cele mai mari zone de liber schimb din lume, țările europene își cresc prezența într-o regiune comercială importantă, iar România va avea astfel oportunitatea de a exporta produse scutite de taxele vamale ridicate care erau aplicate până în prezent. Am fost implicat activ în ultimele săptămâni în negocieri cu ceilalți lideri europeni, astfel încât România și UE să aibă beneficii comerciale în sectoare economice importante, dar în același timp să fie susținuți fermierii români și comerțul cu produse agro-alimentare”. Bălmăjeli și vrăjeli elvețiene cu avioane care ii mulțumesc în zbor. Nu ne spune însă ce produse vom exporta. Și ce beneficii comerciale a negociat cu ceilalți lideri europeni pentru ca fermierii români să fie susținuți. Nu că am fi priceput mai mult dacă ii vedeam mânuțele, dar la ce să ne așteptăm când spune, mutându-și capul ca o pendulă întoarsă, „beneficii comerciale în sectoare economice importante”? La care sectoare se va fi referit? Să le luăm pe rând!

Deziluzia nu va veni, ce este drept, din sectorul industrial. Componente auto, mașini, utilaje, echipamente industriale, exportăm deja în MERCOSUR de vreo 330 milioane euro anual, din care Brazilia acaparează o covârșitoare majoritate. Și în ciuda costurilor de transport mari, a serviciilor post-vânzare dificil de organizat, a concurenței chineze, eliminarea taxelor vamale va crește în mod sigur această cifră. Sectorul agroalimentar va fi însă marea iluzie politică, pentru că aici discursul oficial se rupe complet de realitate. În teorie, exportul cărnii, a lactatelor, a produselor procesate este „oportunitate”, dar în practică, misiune imposibilă. De ce? MERCOSUR este exportator net de carne și produse agricole, cu costuri de producție mult mai mici și calitate superioară. Verdictul este sigur, România va importa, nu va exporta. Acordul va accelera importurile mult mai rapid decât exporturile. Bomboana pe coliva agriculturii și zootehniei va veni de la leul supraevaluat care va favoriza în continuare importurile și de la apetitul capitalului autohton pentru „bani ușor de făcut”, adică comerț și distribuție în detrimentul producției.

Este adevărat, acordul UE-MERCOSUR include mecanisme de salvagardare care pot suspenda beneficiile comerciale dacă importurile afectează producția, monitorizare regulată și criterii specifice pentru a detecta dezechilibrele, cât și clauze de reciprocitate și equivalență a standardelor pentru a se asigura că importurile respectă regulile UE. Aceste mecanisme ar trebui să fie răspunsul principal al UE la obiecțiunile ridicate de state membre, inclusiv România, privind protecția fermierilor, standardele și concurența neloială. Numai că, perspectiva nu e tocmai optimistă, mecanismele de protecție există pe hârtie, iar eficiența lor depinde enorm de capacitatea politicienilor și a instituțiilor de a le pune în aplicare corect și la timp. Chiar și cu clauze de protecție teoretic solide, România riscă să fie piață de desfacere pentru MERCOSUR, nu partener egal, din cauza combinației dintre cursul de schimb, capitalul speculativ și infrastructura limitată de producție.

Acceptarea acestui acord nu mai este doar un act de incompetență politică. Este incapacitatea cronică de a pune interesele României pe primul plan. Nimeni nu s-a întrebat ce se va întâmpla cu zootehnia românească. Nimeni nu a calculat câte ferme vor dispărea. Există totuși un câștigător? Poate consumatorul, pe termen scurt, cu prețuri ceva mai mici. Pierzătorii? Fermierii, satul românesc, industria alimentară și, pe termen lung, securitatea alimentară a țării. România rămâne, încă o dată, piață de desfacere, nu partener egal. Acordul UE–MERCOSUR putea fi negociat, adaptat, condiționat. Pentru România, a fost însă tratat ca o simplă formalitate. Iar formalitățile, când vine vorba de economie, se transformă rapid în falimente. România nu a pierdut pentru că lumea este nedreaptă, ci pentru că cei care trebuiau să o apere nu au știut sau nu au vrut.

Concluzia o trage tot președintele specialist în indicii și supoziții: „… prin scăderea taxelor vamale, România va câștiga noi piețe pentru exporturi, iar agricultură noastră este protejată. Acest Acord negociat de UE este o oportunitate pentru România”. Adio și n-am cuvinte…