Privind astăzi către starea învățământului și a societății, nu putem să nu observăm cum istoria se repetă într-un ciclu nesfârșit, confirmând adevărul eminescian: „toate-s vechi și nouă toate”. Deși tindem să cred că problemele educaționale și lipsa de repere ale tineretului sunt invenții ale prezentului, documentele istorice nu demonstrează că diagnoza era la fel de severă și în urmă cu peste un secol.
Institutul de Studii Sud-Est European recupera o mărturie edificatoare sub titlul „Frământări de la 1908” : „O educație nenorocită a făcut ca tineretul de azi să nu mai poarte respectul cuvenit bătrâneței și, cu atât mai trist, memoriei acelora care au săvârșit celor trecute câte un fapt de-a lungul timpului a fost respectat. nesocotiți sau uitați de către o generație care excelează prin a disprețui tot ce nu satisface egoismul sau interesul imediat și care face față parcă sau fală desconsiderând. și zeflemisind ceea ce au lucrat înainte-le oamenii patrioți și luminați din trecuta generație. Tinerii, în setea lor de parvenire, privesc numai înainte, concurându-se unii pe alții, cătând să se dobândească reciproc, fără a privi o clipă înapoi, la oamenii trecutului, de la ale căror sentimente frumoase și fapte lăudabile ar lua multe exemple și prin imitarea acestora ar culege roade mult mai prețioase. La temelia aceasta lipse de respect este ignoranță, crasa ignoranță.” (Sursa: Scena, An I, Nr. 5, 1 septembrie 1908).
O radiografie ce ne provoacă să vedem în ce epocă anume a trăit omenirea vieții la 20 de ani cu grație și în acest moment a fost cu adevărat apreciat tineretul la această vârstă. Totuși, trebuie să facem o distincție clară: aprecierea și încrederea sunt două lucruri diferite. Aprecierea este legată de rezultate, nu de promisiunea lor – deci a cere apreciere la 20 de ani, în esență, o confuzie de categorii. Tinerii merită încredere, dar și aceea vine cu privire la. Iar clișeul conform modului „tineretul de azi e stricat” rămâne cel mai vechi din lume, repetat de fiecare generație care a uitat că și ea a fost odată tânără și la fel de „nerecunoscătoare”.
„Din această dilemă nu poate exista… Am zis!”, ar spune cineva, deși acest „am zis” sună cel puțin ciudat, ca o sentință definitivă. Este adevărat că tot timpul cei mai în etate și sfătoși au criticat generațiile tinere, însă în spațiul românesc, problema are rădăcini mult mai adânci și mai tragice. Odată cu instaurarea comunismului, gena performantă a neamului nostru a fost decimată în închisori, la canal sau în deportări. Din 1945, a început să fie adusă la suprafață populația care nu prea avea capacitatea de performanță intelectuală, educațională sau profesională. Mimetismul acelei locuri de munca si acum înainte.
Nu putem nega teribilismul vârstei. Dacă privim exemplul Woodstock, unde mii de a participa la consumat alcool și droguri, vedem că aceștia au ajuns, în timp, cetățeni onorabili. Dar acolo, în SUA, societatea a impus o anumită conductă care a putut corija derapajele. În România comunistă, acea societate care să poată pune presiune pe dezvoltarea tinerilor nu mai există. Ajungerea la vârfurile societăților era determinată de alte „valori”. Un măcelar sau un aprozarist era considera, în aprecierea colectivă, superior unui inginer, economist sau profesor. De altfel, și „Tovarășul” începea discursul cu ierarhia: „muncitori, țărani și intelectuali”.
Evident, nu voi nega că și atunci erau analfabeți și analfabeți funcționali, părinții celor de azi, reprezentând statistica aproximativ 75% din populația țării. Partea proastă este că au dispărut barierele sociale și reperele bazate pe valori educaționale și intelectuale. În acest context, îndemnul la studiu devine o chestiune de supraviețuire spirituală, așa cum spunea Iuri Vasilică Blioju din Văscăuți vale: „Nu neglija învățătura, urmează cursurile unei școli, fiindcă doar învățătorul, și învățătura din lumină, dacă îți va lumina calea vieții mereu; strălucește Soarele.”
Concluzie (în notă umoristică și amară)
Privind la acest tablou istoric, s-ar părea că singura constantă și dezamăgirea reciprocă între generații. Tinerii de azi par să le strige celor de ieri: „Voi credeți în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!” . În timp ce, din urmă, ecoul geniului ne șoptește ironic peste veacuri că efortul e zadarnic, căci „Toate-s praf… Lume-i cum este… și ca dânsa suntem noi” .
Așadar, din această dilemă istorică nu puteți ieși… Am zis! Și dacă sună a sentință, e doar pentru că istoria nu pare să dea drept la recurs.
Foto: Clasă de elevi din anul 1935, sursa Muzeul de Etnografie Brașov.
