O tardivitate alarmantă 

Critica nu poate viza exclusiv Consiliul Superior al Magistraturii fără a atinge, inevitabil, corpul judecătorilor în ansamblul său. Un element esențial, care nu poate fi trecut cu vederea, este faptul că opinia judecătorilor este exprimată abia acum, prin intermediul acestei consultări, după declanșarea și consolidarea campaniei publice împotriva justiției. Această cronologie este relevantă și culpabilă.

Judecătorii afirmă masiv că resimt presiuni, însă tăcerea anterioară a corpului profesional, la nivel colectiv, a creat un vid de reacție care a fost rapid ocupat de discursuri ostile justiției. Independența nu poate fi apărată retroactiv. Exprimarea poziției „după faptă” transformă o problemă de autoritate instituțională într-un exercițiu de justificare tardivă. Tempus regit actum – timpul guvernează actul –, inclusiv în ceea ce privește reacția profesională.

Faptul că 67% dintre judecători se declară de acord cu reacțiile publice ale CSM, în pofida întârzierii acestora, indică o acceptare a pasivității ca normalitate. Această atitudine este incompatibilă cu statutul constituțional al judecătorului. Independența nu este un scut static, ci o prerogativă care impune vigilență și reacție imediată. A tolera reacții slabe sau tardive înseamnă a contribui, fie și indirect, la propria vulnerabilizare.

Mai mult, exprimarea opiniilor judecătorilor doar după ce prescripția răspunderii penale a fost deja asociată, în percepția publică, cu activitatea instanțelor, relevă o deficiență de asumare instituțională. Este corect că pasivitatea Parlamentului și deciziile Curții Constituționale au generat blocajul normativ. Dar lipsa unei poziții judiciare ferme, exprimate la momentul declanșării crizei, a permis deturnarea responsabilității. Judecătorii nu pot invoca doar justețea tehnică a soluțiilor lor, ignorând obligația de a-și apăra rolul constituțional în spațiul public.

În privința schimbărilor în completurile de judecată, acceptarea explicației potrivit căreia situațiile sunt izolate, formulată tot ex post, reflectă aceeași conduită defensivă. Opinia judecătorilor este solicitată și formulată după apariția suspiciunilor, nu înainte, pentru a preveni erodarea încrederii. Or, aparența de imparțialitate nu se repară prin statistici ulterioare, ci se protejează prin reguli clare și comunicate la timp.

Componenta administrativă confirmă acest tipar. Problemele structurale sunt semnalate acum, deși ele sunt cronice. Judecătorii le constată, dar reacționează colectiv doar când disfuncționalitatea devine publică și politizată. Această reacție întârziată a corpului profesional echivalează cu o validare tacită a unui sistem nefuncțional. Qui tacet consentire videtur– cine tace pare că acceptă.

Opinia judecătorilor, exprimată abia după declanșarea și amplificarea atacurilor la adresa justiției, nu mai are forță preventivă, ci doar valoare explicativă. Independența justiției este afectată nu doar de presiuni externe, ci și de această întârziere internă în asumarea publică a rolului constituțional. Atât timp cât judecătorii reacționează colectiv doar post factum, justiția rămâne vulnerabilă, iar autoritatea sa continuă să se erodeze.