O viață dedicată catedrei și arhivelor – Ioan Drăgan

„Istoria pentru mine are o componentă sufletească, ale cărei rădăcini pot fi identificate în copilărie și adolescență, în mediul meu de viață de pe malurile Mureșului, în județul Alba. În satul meu natal – Sărăcsău, comuna Șibot –, istoria a venit înspre mine prin tot felul de povestiri. Unele au fost aduse de tatăl meu muncitor, de la un fost ofițer în armata regală, care își povestea experiența sa de viață și episoade din istoria națională. Altele au fost aduse în casă de bunici, veterani ai luptelor din Primul Război din Tirol și Galiția, de un unchi mobilizat în Transnistria, altul scăpat de la Cotul Donului, în cel de-al Doilea Război Mondial. Moșul meu Ieronim îmi vorbea despre Regimentul 64 din Orăștie și începea cam la fel când spunea cum a supraviețuit rănilor de pe frontul italian: „Când eram în șpital la Coașa” (nume unguresc pentru orașul Košice din Slovacia) – mărturisirile erau impresionante, iar descrierea scenelor de război mă trecea cu fiori… Lumea era altceva decât vedeam eu la țară. Apoi mediul local și zonal, cu încărcătură lor istorică, tezaurul dacic de argint descoperit de un consătean, cetățile din apropierea Orăștiei, Câmpul Pâinii de peste Mureș, cu istoria și legendele sale eroice, îmi înflăcărau imaginația și transformau copilul din mine într-un asiduu căutător de comori. În fine, mediul școlar, cu dascăli de istorie excepționali, care au știut să dezvolte acumulările primare ale sufletului meu. Mi-e drag oricând să-mi amintesc de doamna Elisabeta Văidean, profesoara de istorie de la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, care m-a ajutat să înțeleg istoria dincolo de textul manualului; ne aducea de acasă bibliografie și fie ne citea, fie ne împrumuta cărțile spre a fi citite. Am început astfel să înțeleg istoria altfel decât ca pe o povestire destinată sensibilității și memoriei. Acumulările din copilărie și din perioada de liceu m-au determinat să urmez facultatea la vestita școală de istorie a Clujului, cu dascălii celebri…”, spunea fostul director al Arhivelor Naționale, prof. univ. dr. Ioan Drăgan.

Un arhivist se ocupă de studierea și administrarea arhivelor, având rolul de a prelucra, organiza, conserva și proteja documentele. Astăzi îi spun la buni ani și sănătate celui mai bun păstrător de secrete și istorii! Fie-vă arhiva mereu plină de documente valoroase și sufletul să vă fie plin de bucurie și împlinire. Mulți ani fericiți, Ioan Drăgan!

Popoarele mari fac istoria. Fără reguli, fără milă, fără explicații și fără anunțuri prealabile. Doar din calcule. Popoarele mici supraviețuiesc sau dispar. Pentru ele, istoria se scrie cu sânge, cu spaimă, cu amăgire, cu renunțări. După război, apar zeii și robii. Prea rar… oamenii liberi.

După fiecare luptă câștigată, un popor mare își caută o oglindă în care să se vadă mai înalt, mai grandios, pictează tablouri luminoase pentru posteritate. Când timpul vântură înțelepciune, învingătorul se arată mai mărinimos cu învinșii ori caută o lumină mai bună și un unghi din care atrocitățile și crimele să rămână ascunse cât mai adânc sub firul de iarbă. Doar istoria iartă: morții rămân cu morții, vii cu vii!

Învingătorii stăpânesc „adevărul”, ei sunt cei care îl pot spune sau nu. După cum vor.

Învinșii caută o oglindă care să le oblojească rănile deschise, să le corecteze în zâmbet plânsul, să le găsească motive de bucurie în fărâma de pace ce a urmat iadului luptei. Pentru ei, istoria se scrie din renunțări, din victorii mici, fără miză pentru cei mari, din legende născute tocmai din neputința de a accepta înfrângerea. Și ei au adevărul lor.

Cei care îmbracă de voie sau de nevoie cămașa războiului simt doar cum teama și curajul le aleargă prin vene, într-o fugă nenorocită și epuizantă, din care nu se opresc decât atunci când primesc în trup un glonț „pacificator”, ce le caligrafiază definitiv numele pe un monument al eroilor căzuți de aiurea sau îi aruncă pe un pat de spital. După război, în orele de pace convenite de beligeranți, de pe câmpul de luptă se adună morții. Se plâng morții. Pe câmp rămâne un singur leș nerevendicat de nimeni: istoria. Într-o mare de cruci și de semiluni. Inutilă vărsare de sânge pe o foaie de caiet de matematică.

În timp, înțelegem că istoria este doar o realitate, pe care o vedem diferit în funcție de ochelarii cu care o privim. De dioptrii, de stare, de aproapele pierdut acolo, de discursuri, de zgomot.

Istoria rămâne doar un magazin de antichități în care se vând laolaltă falsuri grosolane și originale, pe care patina timpului le-a făcut de nedeosebit. Fiecare își alege de acolo ce vrea, după cum îi decorează mai bine prezentul.

Totul, până în ziua în care apare istoricul, cel care pune ordine în trecut, aruncă falsurile în ridicol și duce în muzee adevărul. Doar adevărul ne poate salva viitorul.

Într-un interviu a fost întrebat: Sunteți de o viață un om dedicat istoriei, prin profesie și prin specializările ulterioare în arhivistică. De unde vine pasiunea dumneavoastră pentru istorie, domnule Ioan Drăgan?

La care dumnealui răspunde: Istoria pentru mine are o componentă sufletească, ale cărei rădăcini pot fi identificate în copilărie și adolescență, în mediul meu de viață de pe malurile Mureșului, în județul Alba. În satul meu natal – Sărăcsău, comuna Șibot –, istoria a venit înspre mine prin tot felul de povestiri. Unele au fost aduse de tatăl meu muncitor, de la un fost ofițer în armata regală, care își povestea experiența sa de viață și episoade din istoria națională. Altele au fost aduse în casă de bunici, veterani ai luptelor din Primul Război din Tirol și Galiția, de un unchi mobilizat în Transnistria, altul scăpat de la Cotul Donului, în cel de-al Doilea Război Mondial. Moșul meu Ieronim îmi vorbea despre Regimentul 64 din Orăștie și începea cam la fel când spunea cum a supraviețuit rănilor de pe frontul italian: „Când eram în șpital la Coașa” (nume unguresc pentru orașul Košice din Slovacia) – mărturisirile erau impresionante, iar descrierea scenelor de război mă trecea cu fiori… Lumea era altceva decât vedeam eu la țară. Apoi mediul local și zonal, cu încărcătură lor istorică, tezaurul dacic de argint descoperit de un consătean, cetățile din apropierea Orăștiei, Câmpul Pâinii de peste Mureș, cu istoria și legendele sale eroice, îmi înflăcărau imaginația și transformau copilul din mine într-un asiduu căutător de comori. În fine, mediul școlar, cu dascăli de istorie excepționali, care au știut să dezvolte acumulările primare ale sufletului meu. Mi-e drag oricând să-mi amintesc de doamna Elisabeta Văidean, profesoara de istorie de la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, care m-a ajutat să înțeleg istoria dincolo de textul manualului; ne aducea de acasă bibliografie și fie ne citea, fie ne împrumuta cărțile spre a fi citite. Am început astfel să înțeleg istoria altfel decât ca pe o povestire destinată sensibilității și memoriei. Acumulările din copilărie și din perioada de liceu m-au determinat să urmez facultatea la vestita școală de istorie a Clujului, cu dascălii celebri pe care oricine și-ar fi dorit să-i cunoască și să-i asculte: Hadrian Daicoviciu, Pompiliu Teodor, Ștefan Pascu, Camil Mureșanu ș.a. Așa că pot afirma că istoria a intrat în mine ca o poveste și a devenit știința căreia mi-am dedicat întreaga carieră. Curiozitatea s-a transformat în pasiune, pasiunea în specializări, specializările în lucrări și tot așa, până la știința de a-i ajuta și pe alții să-și adune informațiile pentru aprofundarea istoriei. Cercetând documentele Evului Mediu transilvan, am ajuns astfel la izvoarele istoriei și am făcut din interesul pentru ele o pasiune și o profesiune. O profesiune cu valențe fizice la propriu și cu un limbaj specific mai puțin cunoscut marelui public: arhive, fond arhivistic, arhivistică, arhivar, arhivist, Arhivele Naționale ale României…

===

Aveți studii și cărți despre perioade foarte dificile din istoria României. Care sunt subiectele dumneavoastră favorite și de ce?

Ioan Drăgan: Poate nu atât istoria este dificilă, cât cercetarea ei, efortul pe care îl investim pentru a ajunge cât mai aproape de ceea ce numim îndeobște „adevărul istoric”. Arhivele oferă istoricului izvorul, materia primă a istoriei, astfel că experiența arhivelor te schimbă ca istoric. Nu este întâmplător faptul că toți cercetătorii și universitarii pe care îi cunosc că au lucrat o perioadă în Arhivele Naționale au devenit profesioniști de excepție. Cercetările mele s-au concentrat pe trei direcții: prima, de istorie propriu-zisă, pomenită mai sus – nobilimea românească din Transilvania în Evul Mediu –, cea de-a doua, de istorie a arhivelor românești, impusă de activitatea de aproape trei decenii în Arhivele Naționale, iar cea de-a treia, de publicare a izvoarelor medievale și moderne. Tema nobilimii românești din Transilvania mi s-a impus ca reacție la o carență a istoriografiei oficiale din perioada comunistă, care ocolea cercetarea elitelor „exploatatoare”, care, pe deasupra, se dovediseră în parte și „trădătoare”, prin asimilarea vârfurilor în rândul nobilimii maghiare. Era potențat un clișeu din istoriografia naționalistă mai veche, conform căruia cnezii, „devenind nobili, încetează de a fi români”. Astfel, decenii în șir, nobilii români erau socotiți în mod eronat în rândul cnezilor din care proveneau, pentru a fi mai ușor digerați de ideologia oficială, în pofida faptului că documente ungare din secolul al XV-lea vorbesc repetat de „Nobiles Valachi partium Transilvanarum”/„Nobilii români din părțile transilvane”, și chiar marele Iancu de Hunedoara apare în primele documente ca român, „Olachus”. Nobilimea românească a fost o realitate a Transilvaniei până în veacul al XIX-lea, chiar dacă rolul ei politic a fost unul marginal. În domeniul istoriei arhivistice, am cercetat începuturile arhivelor românești din Transilvania, arhivele clujene, activitatea în domeniul arhivistic a marelui istoric ardelean David Prodan, care s-a ridicat ca cercetător în cadrul Arhivelor din Cluj și pe care am avut privilegiul de a-l cunoaște personal. În fine, am publicat, în colaborare și individual, documente medievale privitoare la istoria Țării Hațegului și a orașului Bistrița și documente moderne privind mișcarea națională din Transilvania în secolul al XIX-lea.

Vă este dor de catedră? Ce faceți pentru a alina acest dor

Ioan Drăgan: Mă consider iremediabil un om al catedrei, după mai bine de 10 ani ca profesor titular de liceu și aproape 30 de ani ca profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universității din Cluj. Am încercat și după venirea la București să susțin o minimă activitate didactică la facultate, dar amploarea proiectelor de la Arhivele Naționale m-a obligat să renunț. Energia mea pedagogică se consumă acum integral în activitatea managerială și cu ocazia vizitelor didactice pe care ni le fac studenții.

Sursa: „Dincolo de iluzii”. Interviu cu dr. Ioan Drăgan, fost director al Arhivelor Naționale ale României, revista Legal Point, 4 iun. 2021