Sărbători creștine sunt multe, poate prea multe pentru un gospodar pornit să semene și să culeagă ceva de pe pământul lui sărac, așa cum e la noi. Cine numără sărbătorile înscrise în calendar cu cruci roșii și negre ajunge la 50-60, acestora adăugându-li-se duminicile! Datinile, parte a mitologiei românești, vin din timpuri greu de explorat. Pe cele rămase încă în mintea mea le înșir aici ca pe niște mărgeluțe găsite prin praful ulițelor satului.
În sat, Boboteaza nu era doar o sărbătoare din calendar, ci o zi pe care oamenii o citeau ca pe o carte deschisă despre anul ce urma să vină. Bătrânii ieșeau dis-de-dimineață la poartă, cu mâinile înfășurate în ștergare groase, și priveau cerul, pământul, streșinile, ascultând natura ca pe un glas care nu minte niciodată.
Despre ajunul bobotezei
Se spune „Ajunul Bobotezei” fiindcă în această zi se ajunează: se postește, nu se mănâncă „de frupt”. Fetele nemăritate, în vechime, posteau, convinse fiind că Dumnezeu le va trimite în dar un soț chipeș și destoinic.
De obicei, în această zi era frig aspru. Un frig care mușca din obraji și făcea aerul să trosnească. „E gerul Bobotezei”, spuneau oamenii, fără teamă, ba chiar cu nădejde. Pentru că gerul acesta nu era un blestem, ci o promisiune. Se credea că Boboteaza cu ger aduce bogăție, rod bun și belșug în toate. Cu cât frigul era mai pătrunzător, cu atât speranța era mai mare.
În ajun, femeile ieșeau în curți și se uitau atent la pământ. Dacă vedeau brumă argintie așternută peste iarbă, inimile li se luminau. „O să fie poame multe anul ăsta”, șopteau, ca și cum n-ar fi vrut să sperie norocul. Bruma nu era doar semn de frig, ci semn de rod, de copaci încărcați și grădini bogate.
Unii se uitau la streșina casei. Dacă în ajunul Bobotezei picura apă din ea, bătrânii clătinau din cap: „O să fie vară ploioasă.” Nu o spuneau cu supărare, ci cu împăcare. Ploaia însemna pământ hrănit, câmpuri verzi, viață.
Iar dacă în ajunul Botezului Domnului ploua cu adevărat, fără zăpadă, fără ger, oamenii știau sigur: anul va fi ploios. Nimeni nu se certa cu cerul. Așa fusese din moși-strămoși, așa urma să fie.
Umblatul popii cu Iordanul
Între Anul Nou și Bobotează umbla popa cu crucea din casă în casă. Însoțit de un cantor care ducea o căldărușă cu apă sfințită, el îmbrăca un patrafir peste haina groasă de iarnă, purtând într-o mână crucea și într-alta un mătăuz de busuioc. Erai de rușinea lumii să nu-ți intre popa în ocol! Casa curată ca oglinda, gazdele îmbrăcate de sărbătoare, animalele sătule și așezate. Unii săteni așteptau la poartă ori în capul scărilor, cu lumânări aprinse în mâini.
Popa intra cântând: În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat… Deschizându-i-se toate ușile, popa pășea stropind cu agheasmă în cele patru părți ale lumii, după care, începând cu capul casei, toți sărutau crucea de argint și mâna care o ducea, primind pe creștet atingerea mătăuzului și a stropilor reci de apă sfințită.
Fără zăbavă, se mai schimbau câteva vorbe, se gusta simbolic din bucatele puse pe masă, cineva arunca un ban în căldărușă, apoi cinstiții oaspeți erau conduși până la poartă și emoțiile se potoleau.
Casa rămânea mai luminată.
În vechime era la mare căutare prepararea grâului fiert, îndulcit cu miere sau mac râșnit, presărat cu miez de nucă și a vărzarelor- plăcinte umplute cu varză, găluștele și prunele uscate. Prin case, în această zi se gătește și pește prăjit sau borș de pește. Nimeni nu mănâncă din ele până când nu vine preotul și le sfințește, stropindu-le cu agheasmă. Preotul stropește cu agheasmă veșmintele din casa fiecăruia. După ce sunt sfințite cu agheasmă, o parte din bucate sunt aruncate la rădăcina copacilor pentru a fi roditori peste ani. Pomii sunt stropiți cu agheasmă, în același scop. Și animalele din ogradă sunt stropite cu agheasmă.
Multe acte performate în această zi sunt menite să atragă prosperitatea în noul an, să protejeze pomii și animalele din ogradă. În trecut, cu aluatul de la vărzare gospodinele ungeau tulpina pomilor, convinse fiind că vor aduce roade bogate peste vară. În aceeași categorie a actelor apotropaice (cu rol de protecție) intră și obiceiul de a strânge cenușa din vatră pentru a o presăra, la primăvară, peste straturile cu răsaduri, spre a fi păzite de lighioanele dăunătoare.
Câteva superstiții vizează tot viitorul, felul în care se va desfășura viața în noul an: femeia care se ceartă cu bărbatul ei în această zi, va avea parte de sfadă tot anul.
Tot în vechime, în ajunul Bobotezei se așezau pe masă sare, pâine, un pahar cu apă. Se credea că sufletele celor morți, din familie, vin noaptea și se ospătează cu ele.
Se spune că în Ajunul Bobotezei vitele vorbesc între ele și-și dezvăluie, una alteia, unde se găsesc dosite comorile care ard acum.
Boboteaza
La noi i se spunea Apă Botează, asta însemnând mai întâi o mare slujbă împărătească, apoi ieșirea cu icoane, lumânări și prapuri pentru sfințirea apelor. Ficiorii și fetele cântau o frumoasă colindă: Ioane, Ioane, Nene Sântioane / Dai Domnului Doamne / Vezi de te gătează / Și Domn bun botează…
Alaiul mergea până la „fântâna hai bună”. Fiecare casă își avea fântâna proprie, bogată, dar prea calcarosă, pe care o beau numai vitele. Astfel că tot satul bea apă numai de la două fântâni – de la una săpată lângă casa „lu Iancu” și de la alta numită „fântâna lu Pogăcea”, pomenită încă pe la 1600 (sic!), lângă heiul strămoșilor mei; prima avea pe atunci „oale”, un solid colac de ciment, ba și o pompă manuală. Dincolo de drum se afla Valea, micul nostru părău, cu apă puțină și înghețată.
Aici se oficia slujba. Solemn. Lumea se ruga smerită, pătrunsă de momentul sfințit, ca și de asprul „ger al Bobotezelor” de altădată. Lipseau numai bătrânii betegi și copiii cruzi, așteptând însă și ei să guste de trei ori din apa sfințită, adusă în căntălăul prin care pluteau două-trei fire de busuioc bine mirositor.
Se spunea și că busuiocul preotului nu stropește la întâmplare. Din direcția în care picurau stropii de apă sfințită, de acolo urmau să vină ploile peste an. De aceea, oamenii priveau atent mișcarea mâinii, ca și cum ar fi citit o hartă tainică a vremii.
Agheasma se păstra fără să se strice ani de zile. Oamenii o foloseau la necaz și la suferințe de tot felul. Și îi ajuta !
Sfântul Ioan
Sântionul – un nume tare frumos!, era praznicul Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul. Praznic cinstit de toți, de la mic la mare. După slujba de la biserică se petrecea mai mult în familie, dar fără excesele din zilele noastre, deși satul avea mulți Ioni.
Acum se încheia, pentru mulți, șirul sărbătorilor de iarnă și, sufletește, parcă abia acum se isprăvea anul cel vechi. Și poate că, dincolo de superstiții, oamenii știau un adevăr mai adânc: că atunci când îți începi anul cu respect față de natură, cu credință și cu inimă curată, orice ger poate deveni belșug, iar orice ploaie – binecuvântare.
Sursa: Cartea domnului Prof. Univ. Dr. Liviu Lăzărescu „Mărtinești, vechiul meu sat transilvan” ed. Polidava, 2006; Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român.
