Cravata galbenă, filmul regizat de Serge Ioan Celibidache despre propriul său tată, este una dintre acele producții care trebuie văzute nu pentru că ar fi impecabile, ci pentru că sunt necesare. Ele provoacă discuții – și poate că aici stă adevărata lor forță. Iar în cazul lui Sergiu Celibidache, disputele sunt aproape obligatorii.
Povestea marelui dirijor, născut în România și împlinit în „occidentul decadent”, este spusă într-un film de familie cu un buget colosal: 20 de milioane de euro. O investiție impresionantă pentru o producție care își propune să omagieze un titan al muzicii clasice, dar care nu rezistă mereu sub propria greutate.
Celibidache este prezentat ca ceea ce a fost: un nonconformist feroce, un dirijor vizionar, un om imposibil de îmblânzit. Plecat hotărât să facă muzică, nu compromisuri, ajunge la pupitrul Filarmonicii din Berlin – vârful absolut al artei dirijorale. Filmul surprinde bine această încăpățânare de geniu, dar o face într-o narațiune care uneori alunecă în schematism.
Pilda și maxima devin uneori stil, alteori scăpare. Pelicula are momente de forță autentică, replici memorabile, secvențe tensionate care te fixează în scaun. Are și o splendidă reconstrucție vizuală a României interbelice. Dar scenariul se împiedică: ritmul e uneori dezechilibrat, personajele secundare apar și dispar fără urmă, iar partea a doua comprimă evenimentele într-un galop care sacrifică logică și emoție.
Problema cea mai vizibilă rămâne însă John Malkovich, un actor imens, dar un dirijor nesigur. În timp ce interpretarea sa dramatică e solidă, gestica dirijorală este stângace, lucru vizibil chiar și pentru un nespecialist. Prin comparație, Aleksei Guskov din Concertul lui Mihăileanu pare un profesionist adevărat.
Există și detalii care ridică sprâncene: povestea fulgerătoare de dragoste dintre Celibidache și viitoarea sa soție, întâlnirea lor bruscă, lipsită de un context prealabil, dă senzația unui basm cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, ușor stropit cu sirop. Apoi engleza omniprezentă chiar între personaje românești, nemaivorbind de dialogurile dirijorului cu familia sa de români. Un pachet misterios deschis după mulți ani conține ziare occidentale aproape imposibil de obținut în anii ‘50–‘60, și o dedicație în engleză din partea tatălui lui Celibidache, împătimit ofițer român, dominat de patriotism și țară aparent nevorbitor de limbi străine. În acest context „My son” se cerea tradus în „fiul meu” sau „băiatul meu”.
Toate acestea lasă impresia unui scenariu grăbit și insuficient verificat. Fără aceste mici stângăcii filmul ar fi putut deveni o referință a celei de-a șaptea arte. Cu toate imperfecțiunile sale și cu toate disputele apărute în jurul lui, pelicula nu va putea, sub nicio formă, să știrbească faima, talentul și personalitatea total dominantă a celebrului Sergiu Celibidache, un rebel necontestat al muzicii clasice.
Și totuși, filmul nu se prăbușește. Dimpotrivă, se salvează spectaculos la final. Genericul – momentul ignorat de obicei de spectator – devine aici piesa de rezistență. Genericul curge ca un fluviu domol, iar în paralel apare Celibidache cel real, dirijând Ravel, Beethoven și Bruckner cu acea autoritate care nu poate fi jucată. Este un final magnetic, emoționant, care eclipsează toate imperfecțiunile anterioare.
Cravata galbenă nu este filmul definitiv despre Celibidache. Dar este un film care contează. Pentru că repune în dezbatere figura unui artist uriaș, a cărui personalitate domină tot ce atinge, inclusiv pelicula fiului său. Iar emoția pe care o lasă în urmă – mai ales în ultimele minute – justifică pe deplin vizionarea.
