Capacitatea unui sistem de a-și reveni, de a se adapta și de a funcționa normal după ce a suferit un șoc, o deformare sau o traumă se numește reziliență. Termenul provine din latinescul „resilio”, care înseamnă „a reveni” sau „a sări înapoi”.
În funcție de domeniu, conceptul are definiții specifice. În psihologie, reprezintă procesul și rezultatul adaptării cu succes la experiențe de viață dificile, stresante sau traumatice.
În știința materialelor, reprezintă proprietatea unui corp solid de a absorbi energie în timpul unei deformări elastice și de a reveni la forma inițială fără a suferi deteriorări permanente. Reziliența în economie reprezintă abilitatea unui sistem economic de a anticipa, de a se pregăti și de a se adapta la crize sau schimbări majore.
În acest context, poate fi reziliența aplicată și unui popor? Este oare capacitatea unei comunități mari sau a unei națiuni de a rezista, de a se adapta și de a-și reveni în urma unor crize majore, catastrofe sau traume istorice o formă de reziliență națională? Și care sunt pilonii principali pe care reziliența unui popor ar trebui să se sprijine pentru a-și păstra identitatea, coeziunea socială și structurile funcționale?
O forță intrinsecă a unui popor creștin, care alimentează reziliența, este identitatea comună. Valorile, tradițiile și istoria împărtășită și nefalsificată unesc oamenii dincolo de diferențele politice sau sociale, dincolo de forțele interne și externe de destructurare și de anihilare a identității naționale.
Încrederea în instituții și în guvernanță, dar mai ales legitimitatea conducerii, precum și existența unor lideri și instituții în care populația are încredere și în care se regăsește întăresc forța de reziliență în timp de criză.
Fluxul rapid, clar și onest de informații dinspre autorități către cetățeni, menținerea unei infrastructuri critice funcționale și capacitatea statului de a menține serviciile medicale, energetice, logistice și de siguranță sunt factori esențiali pentru reziliență.
Dar reziliența unui popor nu poate fi redusă la capacitatea instituțiilor statului de a reacționa în fața unei crize. Ea presupune existența unei societăți capabile să reziste șocului fără să-și piardă reperele fundamentale. Presupune oameni care își cunosc istoria, își asumă identitatea, își protejează familia și comunitatea și mai au suficientă încredere unii în alții pentru a acționa împreună atunci când apar dificultăți.
Un prim pilon al rezilienței este, așadar, identitatea națională. Un popor care își uită istoria, își relativizează valorile și ajunge să privească propria cultură ca pe ceva rușinos sau desuet își pierde treptat capacitatea de a se apăra ca entitate distinctă. Familia, tradiția, limba, cultura, memoria istorică și credința nu sunt simple elemente decorative ale unei societăți, ci componente ale identității sale.
Al doilea pilon îl reprezintă instituțiile legitime și funcționale. Într-o societate rezilientă, cetățeanul trebuie să creadă că regulile sunt aceleași pentru toți, că instituțiile respectă legea și că puterea poate fi controlată. Legitimitatea nu se obține doar prin ocuparea unei funcții, ci prin competență, responsabilitate, transparență și respect față de cetățean.
Al treilea pilon este independența economică și capacitatea de a asigura resursele esențiale. Un stat care nu își poate asigura hrana, energia, medicamentele și capacitățile industriale minime devine extrem de vulnerabil în fața oricărui șoc extern. Reziliența economică nu înseamnă autarhie, ci capacitatea de a coopera cu ceilalți fără a deveni dependent de ei până la pierderea propriei libertăți de decizie.
Al patrulea pilon este securitatea infrastructurilor critice. Sistemul medical, energia, transporturile, comunicațiile, alimentarea cu apă, logistica și structurile de siguranță trebuie să poată funcționa inclusiv în situații de criză. Un stat care nu poate proteja aceste sisteme nu poate pretinde că este pregătit să-și protejeze populația.
Al cincilea pilon este coeziunea socială. O societate profund divizată, în care fiecare grup îl consideră pe celălalt un dușman, este mult mai ușor de destabilizat. Capitalul social — încrederea dintre oameni, sentimentul apartenenței la aceeași comunitate și disponibilitatea de a coopera — este una dintre cele mai importante resurse ale unei națiuni.
În sfârșit, există educația și memoria colectivă. Un popor care nu își cunoaște trecutul devine dependent de cei care i-l povestesc. Iar un popor căruia i se poate rescrie trecutul după interesele momentului își pierde capacitatea de a înțelege prezentul și de a-și proiecta viitorul.
Aplicată situației actuale, grila de mai sus dezvăluie imaginea unui popor îngenuncheat de propria incapacitate de a se adapta și de a reacționa la forțele adverse. Identitatea națională este supusă de ceva timp unor presiuni în care familia, tradiția, istoria și credința sunt minimalizate până la bătaie de joc. Legitimitatea conducerii este greu pusă la încercare prin anularea alegerilor, fără explicații plauzibile și fără dovezi credibile. Liderii sunt de o valoare profesională și morală îndoielnică, iar instituțiile de bază, precum CCR, Guvernul, Parlamentul și CNA, se decredibilizează prin propriile acțiuni.
Președintele Nicușor Dan, un „onest”, dar, până la divulgarea surselor sale de finanțare a campaniei prezidențiale, un adormit în cea mai înaltă funcție în stat, care amână sine die obligațiile asumate, erodează din interior încrederea și speranța populară în recuperarea demnității și în autoritatea statului.
Infrastructura critică este la pământ. Serviciile medicale polarizează populația prin tratamentul diferențiat al asigurării de sănătate de stat față de cea privată. O societate în care banul face diferența între viață și moarte își erodează propriul capital social, sacrificându-i pe cei vulnerabili. Siguranța energetică a atins punctul critic, fie din incompetență, fie din motive legate de abandonarea interesului național în detrimentul unor interese străine.
Popoarele care au trecut istoric prin invazii, dictaturi sau foamete dezvoltă adesea mecanisme culturale de adaptare. Credința colectivă că dificultățile actuale sunt temporare și că națiunea va depăși obstacolul, așa cum a făcut-o de mai multe ori și în trecut, este profund zdruncinată. Țara este în izolare, deși autorii dezastrului clamează apartenența la structuri care asigură abundența. Resursele de bază — hrană, energie, medicamente — sunt compromise, iar economia rămâne în suferință.
De luni de zile avem un președinte absent, suferind de autism politic și de o dependență față de interese externe. Avem, de asemenea, un premier demis, consecvent în prostiile pe care le debitează cu aer doct și amenințător. Dacă instituțiile abilitate vor da dovadă, până la urmă, de „reziliență”, revenind la menirea lor inițială, prevăd că acesta va avea mari dificultăți în a-și justifica programul economic dedicat „investitorilor, creditorilor și agențiilor de rating”, prin care a sacrificat poporul inutil și prostesc.
Dar tocmai aici apare întrebarea fundamentală: mai poate fi reconstruită reziliența unui popor atunci când instituțiile sale sunt slăbite, încrederea publică este erodată, iar oamenii nu mai cred că viitorul poate fi mai bun decât prezentul?
Răspunsul trebuie să fie afirmativ. Altfel, orice societate lovită de o criză ar fi condamnată să rămână definitiv în starea în care a fost adusă de acea criză.
Reziliența nu înseamnă absența suferinței și nici incapacitatea de a fi înfrânt temporar. Înseamnă capacitatea de a te ridica după lovitură, de a înțelege cauzele căderii și de a reconstrui ceea ce a fost distrus. Pentru un popor, această reconstrucție începe cu recâștigarea încrederii în propria identitate, continuă cu refacerea instituțiilor și a economiei și se încheie, dar niciodată definitiv, prin recuperarea sentimentului că viitorul îi aparține.
Un popor rezilient nu este un popor care nu cade niciodată. Este un popor care, după fiecare lovitură, își păstrează memoria, își recuperează forța și își reconstruiește instituțiile. Nu este un popor care se resemnează în fața crizei, ci unul care transformă criza într-o oportunitate de recuperare și reconstrucție.
Țara este în pantaloni scurți, ca și președintele său, pârjolită și nepregătită pentru loviturile celor care ar trebui să o îngrijească, siluită de dușmani și de prieteni, abandonată de cei care ar trebui să o apere…
Dar un popor care încă își poate pune întrebări despre propria reziliență nu este încă un popor învins.
Da, suntem în pantaloni scurți, dar mulți încă îi mai avem pe noi, dovadă că poporul a ales bine, dar Sistemul mafiot i-a anulat alegerea, făcând o nefăcută nicăieri întâlnită în lumea pretins democratică și civilizată. Cei care au înfăptuit ticăloșia și cei care s-au bucurat și se bucură de pe urma acesteia nu mai au pantalonii pe ei și stau aplecați cu fundul către apus, așteptând cu voluptate…ajutorul. Vorba poetului: „Cu fața la răsărit/ și cu fundul dezvelit/nu e greu de presupus/ce-o să-ți între din apus”
Corect identificate „piloanele” dar ne aflam in situatia de fata ca urmare a unei „resetari planetare” in care se distruge trecutul pentru a se crea distopia lui Aldous Huxley (a new brave world). E adevarat ca Romania in prezent e dirijata mai prost ca alte tari din zona dar face parte din marea tabla de sah. Rezilienta noastra ramane bazata pe limba romana si traditiile (cate au mai ramas), iar din vartejul noii creatii sa speram ca ne vom regasi impreuna, eventual pe acelasi teritoriu. Nu scriu asta ca sa scuz „politicienii” romani, doar ca sa intelegem ca tarile in prezent sunt conectate, nu neaparat ca vasele comunicante pentru ca unele tari fura mai mult de la altele dar „cultural”, adica tinerii de aceeasi varsta de oriunde au cam acelasi comportament, indus de internet (initial internetul a fost dezvoltat ca o arma, astazi vedem cat de eficienta este).
Limba română, religia creştin-ortodoxă, cultura națională si cultul stramoşilor. Pe astea ne-am bazat si ne bazăm. Noi exist pentru ca rezistam (chiar si in subzistență!
Un „pilon” mare si specific noua : Norocul !