Pace socială cu pensii speciale

În spațiul public se aud tot mai multe apeluri la „pace socială”, venite din partea unor voci, organizații și grupuri de interese care susțin că tensiunile sociale trebuie reduse și că societatea trebuie să evite confruntarea. Formula pare impecabilă. Cine ar putea fi împotriva păcii sociale? Numai că, atunci când această sintagmă este folosită pentru a cere societății să tacă, să accepte și să nu mai pună întrebări despre privilegii, ea poate deveni exact contrariul a ceea ce pretinde că apără.

Pacea socială nu poate fi o formă de anulare a spiritului critic.

Filosoful John Rawls pornea de la o idee esențială: instituțiile unei societăți trebuie să fie organizate astfel încât regulile lor să poată fi acceptate ca fiind echitabile de către cetățeni. Într-o societate democratică, nu este suficient ca o regulă să existe; ea trebuie să poată fi justificată în raport cu principiul echității.

Aici se află întrebarea pe care România nu o mai poate evita: poate fi numită echitabilă o ordine socială în care sacrificiul este cerut majorității, în timp ce anumite privilegii sunt apărate ca și cum ar fi intangibile?

Nu poate însemna că milioane de oameni trebuie să accepte fără protest scumpiri, taxe, înghețări de venituri și restrângeri bugetare, în timp ce regimurile speciale de pensionare rămân una dintre marile probleme ale echității sociale.

Aici este adevărata problemă: nu existența unei categorii juridice speciale trebuie transformată într-o răfuială socială, ci întrebarea dacă diferența dintre ceea ce contribuie un om la sistem și ceea ce primește ulterior poate fi justificată permanent în fața unei societăți căreia i se cere, de fiecare dată, să fie „solidară”.

Românului cu pensie modestă i se spune să fie solidar.

Salariatului i se spune să fie solidar.

Familiei i se spune să accepte austeritatea.

Tânărului i se spune că trebuie să muncească mai mult și să aibă răbdare.

Dar când discuția ajunge la privilegiile construite în interiorul statului, apare brusc o altă limbă: drepturi, excepții, proceduri, cariere speciale, protecție juridică.

Aceasta este ruptura pe care societatea o vede.

Și tocmai de aici începe problema politică.

Ani întregi, oameni care au ocupat poziții de putere în stat au participat la construirea acestui sistem. Au făcut legi, au administrat instituții, au condus ministere, instanțe, structuri publice și organisme ale statului. România de astăzi nu a apărut din senin. Ea este rezultatul unor decizii succesive, luate de oameni concreți, aflați în funcții concrete.

Nu toți pensionarii de serviciu poartă responsabilitatea pentru aceste decizii. A spune contrariul ar fi nedrept și lipsit de rigoare.

Dar cei care au avut puterea de a construi sau de a apăra mecanismele publice care au produs aceste diferențe nu pot pretinde acum că nemulțumirea societății este problema societății.

Aici devine suspectă invocarea permanentă a „păcii sociale”.

Pentru că pacea socială nu înseamnă ca omul să nu mai întrebe.

Nu înseamnă să nu mai compare.

Nu înseamnă să nu mai protesteze.

Nu înseamnă să accepte ca deficitul, inflația și dificultățile bugetare să fie suportate în primul rând de cei fără putere de negociere.

Pacea socială adevărată nu se obține prin liniștirea celor nemulțumiți. Se obține prin reducerea motivelor pentru care oamenii sunt nemulțumiți.

În același timp, există pensionari cu venituri mici care au nevoie de sprijin pentru a traversa o perioadă economică dificilă, în timp ce anumite categorii beneficiază de regimuri de pensionare distincte.

Contrastul este imposibil de ignorat.

Această diferență nu poate fi ascunsă sub formula „pace socială”.

Și nici sub eticheta comodă a „populismului”.

O societate democratică are dreptul să întrebe dacă sacrificiul este distribuit echitabil.

Are dreptul să întrebe cine beneficiază de excepții.

Are dreptul să întrebe cine a construit aceste excepții.

Și are dreptul să întrebe de ce, atunci când statul are probleme financiare, solidaritatea este invocată aproape întotdeauna în jos, către cei cu venituri mai mici, și mult mai rar în sus, către cei care au beneficiat de poziții privilegiate.

A cere tăcere în fața acestor întrebări nu înseamnă pace socială.

Înseamnă doar amânarea conflictului.

România nu are nevoie de o pace socială obținută prin anestezierea nemulțumirii publice. Are nevoie de o ordine socială în care regula să fie inteligibilă pentru toți: contribuția, responsabilitatea și interesul public să conteze, iar excepția să poată fi justificată, nu apărată la nesfârșit ca un drept intangibil.

Pentru că o societate în care celor mulți li se cere permanent sacrificiul, iar privilegiile sunt apărate permanent în numele stabilității nu este o societate în pace.

Este o societate care își ține nemulțumirea sub capac.

Iar „pacea socială” nu poate însemna să punem capacul mai bine.