Zilele trecute mi-am căutat o pereche de papuci pentru zăpadă. Am dat de ei într-un colț din pod. Din pricina căldurii de peste vară, se dezlipise talpa… Nici nu mi-a trecut prin minte să îi arunc, mă despart greu de lucruri…Am început să întreb în dreapta şi în stânga unde găsesc un pantofar, un om care să îmi lipească papucii…Întreb un coleg… ” …un, pantofar ? Dar ce nevoie ai ?” „ Păi să îmi lipească talpa la un papuc” . S-a uitat lung la mine şi mi-a spus : „Cum să mai lipeşti nişte papuci ? Dar ce să fac ? Cum ce să faci, aruncă-i şi cumpără alții…”
Am întrebat un prieten drag, acelaşi lucru, dacă ştie cumva, pe undeva, un pantofar care să îmi lipească papucul…Râsete… „Tu vrei să iți mai cârpeşti papucii? Da, sunt buni…mai pot umbla cu ei o vreme… Cumpără-ți alţii şi aruncă-i!”. Şi tot aşa, pe toti câți i-am întrebat, nu întelegeau de ce mai cruț papucii şi vreau să îi lipesc. Se uitau la mine, fie ironic, fie cu o uşoară urmă de compasiune…În cele din urmă, am găsit un om cumsecade, unul dintre ultimii pantofari din Vale care m-a înțeles şi m-a ajutat…Mi-a lipit talpa la papuc…Când scriu aceste rânduri, îi am în picioare…M-am tot gândit, ce lume…Trăim vremuri în care papucii, hainele, aspiratorul, mobilierul, omul…până şi omul, toate sunt de unică folosință. În zilele când eram şi eu un mucos în Slătinioara, mama îmi cârpea pantalonii ori de câte ori se rupeau… Sfeterul de lână ori mănuşile, tot aşa…
Eram toți copiii din sat cu „petecu-n cur” cum se spune pe la noi…Şi asta pentru că aşa am învățat acasă…Să prețuim haine, să avem grijă de cele pe care le aveam…De ce ? Pentru că erau cumpărate cu trudă…Aşa era atunci, un rând de haine noi când începeam şcoala, altul la sărbători…Hainele bune, în dulap, nu toată ziua…Aveam grijă de ele, altele nu erau de unde… Ştiam, asta mi-a luat-o mama acum doi ani de Paşte, pantalonii aştia sunt de acum 3 ani, de când o fost pe la noi unchiu’ Izvorel … Şi acum am acasă, lucruri de când eram mic…Şi au trecut nişte ani…Jucării, hăinuţe, un acordeon, un pian luat de mama când aveam 4 ani…În ele îmi revăd toată copilăria, toți anii ăia frumoşi după care tânjesc atât de des…Să ştiţi că nici carne nu mâncam toată ziua…Nu, nu…La sfârşitul săptămânii…Mama, fie iertată, ce om…dintr-o găină sătura o uliță, făcea 3-4 feluri de mâncare…Tata, fie iertat, repara orice…
Astăzi, omul nu mai are grijă, nici de el, nici de cei de langă el, nici de cele de pe el…Aşa, şi dacă se rupe…cumpărăm alta…Omul modern, omul crescut în confortul găunos al acestor vremuri îşi învaţă copilul că totul, dar totul poate fi înlocuit, totul poate fi cumpărat…Şi copilul aşa creşte…şi aşa se plămădeşte parcă o altă țară, un alt neam…În care totul se cumpără şi se vinde, în care nimeni şi nimic nu este de neînlocuit, în care un lucru dacă se rupe nu mai merită cârpit, un om de care nu mai ai nevoie trebuie lăsat, uitat…Îmi este frică de vremurile ce vor veni…Îmi este frică de lumea în care va trăi copilul meu …
Sunt gânduri care dor, dar care merită spuse. Trăim într-o lume grăbită, în care înlocuirea a ajuns mai ușoară decât grija, iar cumpărarea pare mai simplă decât repararea — fie că vorbim despre lucruri sau despre oameni. Din păcate, nici școala nu mai reușește întotdeauna să echilibreze această tendință, concentrându-se mai mult pe performanță decât pe formarea caracterului. Și totuși, atâta timp cât există părinți care își pun astfel de întrebări și care sunt preocupați de valorile pe care le transmit copiilor lor, există speranță. Valorile nu dispar, ele supraviețuiesc prin cei care aleg conștient să le trăiască și să le ducă mai departe.
Ai dreptate sa-ti fie frica ! Dar faci ceva sau stai chitit si supus ? …..nu tu, tu ai scris articolul acesta frumos !