Astăzi, 5 august 2026, se împlinesc exact 50 de ani de la moartea violentă a Monseniorului Vasile Zăpârțan. O jumătate de secol scursă de evenimentul de pe autostrada dintre Nürnberg și München ne permite astăzi o analiză unui mod în care un preot a reușit să devină una dintre cele mai periculoase ținte pentru regimul de la București. Nu este vorba despre o comemorare simbolică, ci despre marcarea a cinci decenii de când un mecanism de lichidare politică a fost activat împotriva unui om o singură armă a fost organizarea logistică a exilului.
Vasile Zăpârțan s-a născut la 27 aprilie 1918 în Benediug, județul Cluj. A fost hirotonit preot la Roma, în 25 martie 1945, chiar în perioada în care România intra sub zodia ocupației sovietice. După stagii în misiunile din Paris și Salzburg, acesta ajunge la München, unde preia conducerea Misiunii Catolice Române la 1 martie 1957. Prima sa decizie a fost una de ordine structural: a reorganizat instituția sub numele de „Misiunea Română Unitatea din Germania” și ia stabilitate sediul în Kreittmayestrasse de secretariat 28. Transformând acest spațiu dintr-un birou bisericesc într-un centru de comandă pentru asistența refugiaților.
Activitatea s-a a lovit direct în interesele statului comunist prin independența financiară a românilor și denunțarea publică a persecuțiilor de acasă. Sub egida Misiunii, Zăpârțan a înființat „Fondul de Ajutor al Românilor din Germania” (FARG), cu o structură clară: Petre Zima – președinte, Ion Dumitru – secretar și Ion Cicala – casier. Logică acest fond era subminarea controlului pe care ambasada l-ar fi putut avea asupra celor plecați. FARG oferea împrumuturi fără dobândă pentru capital de pornire, permițând refugiații să cumpere, mașini sau să deschidă afaceri fără a fi șantajabili. Banii proveneau din cotizații lunare, iar organizația era înregistrată oficial la Oficiul de Finanțe din München ca entitate non-profit.
În paralel, Monseniorul Zăpârțan a fost vocea românească a publicației „Kirche in Not”. Luările sale de poziție erau de o durată logică greu de combătut de propagandă de la București. El nu se limitează la a plânge soarta Bisericii Greco-Catolice, ci denunța public modul în care regimul comunist a subjugat și a umilit Biserica Ortodoxă Română, transformând-o într-un instrument de control. O solidaritate între confesiuni, manifestată în slujbele de la Biserica „Sfântul Nicolae” (Am Gasteig) din München, unde se adunau ortodocși, catolici și protestanți deopotrivă, era văzută de Securitate ca un pericol major de coeziune a diasporei.
Efortul său nu a fost doar teoretic. Zăpârțan mergea fizic la granițele cu Iugoslavia, în Austria sau Italia, și mai ales în lagărele de refugiați de la Zirndorf și Nürnberg. Îi însoțea pe noi veniți la înregistrare, asigurați cazarea și făcea formalități juridice pentru a obține dreptul de ședere. Practic, el scurta drumul birocratic al exilului, scoțându-i pe români de sub influența informatorilor infiltrați în lagăre.
Extinderea misiunii a continuat în 1963, când la adus la München pe preotul spaniol Augustin Maura. Zăpârțan la instruit personal pe acesta în ritul bizantin și la ajutat să perfecționeze limba, trimițându-l ulterior la Bonn și Köln pentru a acoperi zonele românești unde comunități de români deveneau numeroase. În München, preotul a mizat pe identitatea culturală ca formă de rezistență, înființând un cor și, în 1969, o echipă de dansuri populare. Acești tineri, îmbrăcați în costume naționale la procesele „Corpus Domini”, forțau publicul german să vadă sau Românie diferită de cea oficială, reprezentată de regimul Ceaușescu.
Toate aceste acțiuni au dus la decizia eliminării sale.
Generalul Ion Mihai Pacepa a dezvăluit în „Orizonturi Roșii” că ordinul de execuție a fost dat personal de Nicolae Ceaușescu, care era „teribil de violent” când venea vorba de critică publică. Iată mărturia lui Pacepa: „Ceaușescu poate fi teribil de violent când are pică pe cineva. Curând după venirea sa la putere a simțit pentru prima dată gustul usturător al criticii publice, venită din partea unui lider emigrant român și reacția sa imediată a fost: Omoară-l fără milă!.
Omul care l-a criticat a fost Vasile Zăpârțan, un preot emigrant (greco-catolic) care trăia în Germania de Vest și care a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri publice, cât și în slujbe bisericești”, Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roșii, New York 1988, pag. 131.
Zăpârțan fusese primul lider al emigrației care atacase direct cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri, cât și în cadrul predicilor bisericești.
La data de 5 august 1976, Monseniorul a plecat spre Nürnberg cu doctorul Dumitru Leontieș și alte două persoane sosite recent din țară. Misiunea era aceeași: înregistrarea lor oficială. La întoarcere, în intervalul orar 14:00-15:00, pe autostradă, între localitățile Manching și Langenbruck, martorii (printre care un șofer de camion care venea din spate) au văzut cum mașina preotului a „deviat” brusc și a intrat într-un copac de pe marginea drumului. Impactul a fost fatal pentru Zăpârțan și Leontieș.
Deși anchetatorii federale germane au indicat semnele inițiale unui asasinat provocat prin manevre în trafic, dosarul a fost închis ulterior în condițiile neclare. Dezvăluirile după 1988 ale lui Pacepa au confirmat că accidentul a fost o operațiune specială a serviciilor de spionaj românești.
Înmormântarea s-a din 11 august 1976, la cimitirul Waldfriedhof din München, a adunat mii de români veniți din toată Germania Occidentală, fiind una dintre cele mai mari adunări ale exilului de până atunci. Episcopul Vasile Cristea declara acea vreme că misiunea și-a pierdut nu doar liderul, ci un „sfătuitor și tată”.
Astăzi, la 50 de ani de la acea zi de august, lui Vasile Zăpârțan a rămas singura dovadă că un om, prin organizare riguroasă și refuzul compromisului, a putut forța un regim dictatorial să recurgă la crimă pentru ai opri influența.
Surse text și foto: Revista „e-communio.ro”; Revista „2.erzbistum-muenchen.de”; Ro.wikipedia.org.
