Pastila de istorie – Dinu Lipatti

La 2 decembrie 1950 trecea în eternitate, la 33 de ani, pianistul, compozitor Dinu (Constantin) Lipatti.

S-a născut la 19 martie/1 aprilie 1917, în București și a murit pe 2 decembrie 1950, la Geneva, fiind considerat a fi cel mai important pianist român.

Legăturile familiei Lipatti cu muzica erau constante şi profunde. Constantin Lipatti, bunicul lui Dinu Lipatti, meloman înfocat, fusese un virtuoz al chitarei şi flautului. Fiica sa, Sofia era de asemenea absolventă la clasa de pian a Conservatorului de Muzică din Viena. Deşi a studiat vioara cu Karl Flesch şi Pablo de Sarasate şi ar fi putut desfăşura o activitate muzicală de succes, Theodor Lipatti, fiul lui Constantin şi tatăl lui Dinu, a preferat totuşi cariera diplomatică. Soţia sa Anna, născută Racoviceanu, o pianistă talentată îl acompania deseori în cadru familial. Într-o astfel de atmosfera s-a născut în data de 19 martie 1917 la Bucureşti Dinu Lipatti, al cărui nas de botez a fost nimeni altul decât George Enescu.

Deşi tatăl său ar fi preferat ca Dinu să-i urmeze pasiunea studiind vioară, a fost nevoit să capituleze în fata legăturii absolut speciale pe care fiul sau o avea cu pianul. Dinu Lipatti a studiat pe rând cu Mihail Jora, fermecat de talentul său nativ, apoi cu exigenta Florica Musicescu la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. După absolvirea instituţiei bucureştene, la vârsta de 15 ani concertează alături de Orchestra Filarmonicii condusă de Alfred Alessandrescu, o primă apariţie soldată cu un succes care i-a adus imediat şi un al doilea concert în compania aceleiaşi orchestre, condusă de această dată de apreciatul George Georgescu. Cu acesta din urmă Dinu Lipatti va colabora o bună bucată de vreme, atât în ţară, cât şi în străinătate.

La vârsta de 16 ani s-a prezentat la Concursul Internaţional pentru Pian de la Viena, cucerind premiul al II-lea, spre indignarea lui Alfred Cortot, care a şi părăsit juriul, convins fiind că tânărul muzician merita marele trofeu.

Dinu Lipatti şi-a continuat studiile la Paris cu Alfred Cortot, pentru care a fost întotdeauna studentul său preferat, Nadia Boulanger, Paul Dukas şi Charles Munch. Ajunsese deja la o maturitate artistică recunoscută în unanimitate de celebrii săi profesori. „Excepţional dotat, el nu mai are nevoie decât să lucreze, pentru a-şi realiza, printr-o experienţă personală stăpânirea completă a talentului sau.” (Paul Dukas). La Paris o va cunoaşte şi pe Clara Haskil, cu care va lega o prietenie solidă şi un parteneriat artistic de durată. Odată cu primul recital de la Paris, în data de 20 mai 1935 cariera lui Lipatti a luat avânt, însoţită permanent de recenzii elogioase. La începutul celui de-al doilea Război mondial revine în România, unde va susţine multe recitaluri, atât singur, cât şi în compania lui George Enescu. Se va împărţi o perioadă între concertele din ţară şi turneele în Cehia, Austria, Germania sau Italia.

În curtea casei construite de Dinu Lipatti la Fundateanca (sat Ciolcesti, comună Leordeni), actualmente Casa Memoriala Dinu Lipatti

În 1943 va pleca în Elveţia, unde va fi solicitat să susţină cursuri de pian la Conservatorul din Geneva. În acest timp Dinu Lipatti îşi continua cariera concertistică în recitaluri de pian sau ca solist împreuna cu ansambluri orchestrale prestigioase. Colaborează cu şefi de orchestra ca Herbert von Karajan, Ernest Ansermet sau Alceo Galliera şi realizează o serie importantă de înregistrări în studio. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte însa brusc şi va fi nevoit să-şi contramandeze o serie de proiecte artistice. Curând vine şi diagnosticul oficial: leucemie.

Pentru scurt timp, boala părea că a intrat în remisie, datorită tratamentului cu cortizon, de curând descoperit şi pentru plata căruia prietenii săi, Yehudi Menuhin, Igor Stravinski şi Charles Munch au contribuit cu sume substanţiale. În această aparentă stare de remisie îşi va onora în data de 16 septembrie 1950 un angajament la Festivalul de la Besançon, spre dezaprobarea medicilor. Acel recital va fi considerat de foarte multă lume, public, biografi şi critici cântecul sau de lebădă. Programul din acea zi cuprindea lucrări de Robert Schumann şi integrala valsurilor de Frédéric Chopin. În partea a doua a recitalului în timp ce interpreta Chopin îl părăsesc puterile şi se retrage de pe scenă. După o lungă pauză, timp în care publicul nu s-a clintit din sala, Dinu Lipatti reapare şi în locul ultimului vals de Frédéric Chopin va interpreta, într-un simbolic gest de rămas bun coralul bachian „Iisus este bucuria mea”. Cu câţiva ani înainte, în 1935, în cadrul primului său recital care în mod nefericit a coincis chiar cu înmormântarea maestrului său Paul Dukas, Dinu Lipatti ceruse permisiunea să-şi înceapă programul cu această lucrare, ca semn de omagiu pentru profesorul său. De-a lungul anilor coralul a figurat deseori în programele sale de concert, ca prim „bis”, o opţiune care vorbeşte de la sine despre impactul emoţional şi spiritual pe care-l avea opusul bachian asupra pianistului român.

Inevitabilul sfârşit vă veni peste două luni şi jumătate, în data 2 decembrie 1950, când la doar 33 de ani Dinu Lipatti se stinge din viaţă cu partitura Cvartetului în fă minor de Ludwig van Beethoven în mâna. Se pare că ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. Dinu Lipatti se odihneşte în Cimitirul din Chęne-Bourg, Elveţia, alături de soţia sa Madeleine.

Arta interpretativă a lui Dinu Lipatti a rămas nemuritoare, un exemplu de puritate a tuşeului, expresivitate, rafinament stilistic şi o nobleţe spirituală care-l situează printre cei mai importanţi interpreţi ai secolului XX. Printre autorii pe care i-a abordat cu precădere se număra Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Franz Liszt, George Enescu, Maurice Ravel şi Johann Sebastian Bach. Dinu Lipatti nu a fost însă doar un remarcabil pianist, ci şi un înzestrat compozitor. În lucrările sale, de factură neoclasică se regăsesc deopotrivă influente ale muzicii franceze, dar şi românești.

În anul 1997 a devenit postum membru al Academiei Române.

Surse: Muzeul Naţional „George Enescu”, articolul Dinu Lipatti, „un artist de o spiritualitate divină”; http://www.dinulipatti.org; https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Lipatti; http://www.dinulipatti.org/dinu-lipatti-in-arhivele-securitatii-ro-a294.