Actualitatea politică oferă spectacolul unei lupte pentru funcții care pare desprinsă dintr-o farsă, dar consecințele sunt cât se poate de reale. Asistăm la o epocă în care competența a fost înlocuită de algoritmi de partid și de o obediență oarbă față de structurale care păpușează deciziile de la cel mai înalt nivel. Însă acum nu mai e ca pe vremea lui Iorga. Știți povestea, este una dintre acelea care ar trebui să stea scrisă pe pereții principal minister, deși puțini ar mai cunoaște greutatea cuvintelor.
„Nicolae Iorga, pe vremea când deținea funcția de prim-ministru, a plecat de la biroul său pentru a merge la o ședință guvernamentală. După doar câteva minute, și-a dat seama că uitase pe masa de lucru niște documente. S-a întors din drum pentru a le recupera. Intrat pe neașteptate în birou, a găsit o scenă de ridicol absolut: un tânăr secretar, profitând de absența demnitarului, se așezase în fotoliul oficial. Tânărul poza în prim-ministru, se maimuțărea și exersa sau autoritatea de carton în fața oglinzii și a pereților goi.
Când la văzut pe Iorga în pragul ușii, tânărul a sărit ca ars de pe scaun, paralizat de rușine și de teamă consecințelor. Era imaginea perfectă a imposturii surprinse în flagrant. În loc să declanșeze o criză de nervi sau să îl dea afară pe loc pentru lipsă de respect față de instituția pe care o reprezintă, Nicolae Iorga la privit cu o ironie superioară și ia spus cuvintele care au rămas în istorie:
– Nu, tinere, nu te jena! Stai jos! La fund suntem toți la fel, la cap e diferența!”, din Sabina Cantacuzino, „Din viața familiei Ion C. Brătianu 1821–1891”, ed. a 3-a revizuită, Editura Humanitas, București, 2013.
Acea replică trasă o graniță clară între funcția ca obiect fizic, – un scaun pe care se poate așeza oricine – și funcția de responsabilitate intelectuală și morală. Diferența dintre un om de stat și un figurant stătea, în viziunea lui Iorga, în capacitatea cerebrală și în substanța celui care se ocupă, nu în simplă posesie a fotoliului ministerial.
Însă, această distincție a dispărut sub asediul mediocrității și al oportunismului. Scaunele au rămas, dar capetele care le ocupă prin să fi pierdut orice legătură cu discernământul sau cu onoarea funcției. Nu mai există miză unei viziuni sau a unui proiect de țară, ci doar miza supraviețuirii politice și a accesului la resurse.
Parafrazându-l pe Iorga, conducătorii noștri de azi sunt toți la fel la fund, dar cap nu au deloc! Și, pentru că au fund bun de ocupat scaune și funcții, au și pensii speciale pe măsura fundului…
Azi nu e nicio diferență! Oricine poate sta pe scaunele alea, cum dorește. Că treaba lor, oricare ar fi cu fundul sau cu capul pe scaun, nu e cu scaun la cap. Capul le e numai la ciosvârta pe care o vor roade cât va fi în scaunul ministerial! Ce e mai grav e că în această frăție a fundurilor cu pretenții de oameni de stat nu poate intra nimeni cu adevărat competent.
