Pastila de istorie – Sfârșitul secerișului

În rânduiala veche a lumii, timpul nu curgea la întâmplare, ci era împărțit în bucățele precise cu rosturi și interdicții. Munca și sărbătoarea nu erau simple alegeri ale omului, ci trepte ale unui calendar agro-pastoral nescris, unde fiecare gest era legat de un rit sau de o datină respectată cu sfiiciune.

Speranța pâinii de toate zilele stătea mereu sub stăpânirea cerului. În acele vremuri, oamenii trăiau cu încredințarea că nu trudnicia brațelor lor e cea care umple hambarele, ci bunătatea vremii. Din acest motiv, încă din inima iernii, privirile cercetau semnele văzduhului pentru a ghici dacă anul ce stă să vină va fi darnic sau zgârcit în roade.

Este o zicală, un vers popular, extrem de cunoscută, care evocă greutatea muncii câmpului din trecut: „Nici o boală nu-i mai grea / Ca vara la secere!”

Sfârșitul secerișului, un moment de o greutate aparte, a dat naștere în Transilvania unor obiceiuri de o vitalitate neegalată în restul țării. În timp ce în alte regiuni aceste manifestări s-au stins sau au rămas palide, în sudul, centrul și nord-estul Transilvaniei, ele au păstrat o forță simbolică uriașă. Elementul central al acestui ceremonial este un obiect făurit din ultimele spice de grâu, numit, după graiul și închipuirea locului, „cunună”, „buzdugan”, „cruce”, „peană” sau chiar „barba lui Dumnezeu” ori „iepure”. Această alcătuire din spice nu era doar un mănunchi de plante, ci însăși inima recoltei pe care secerătorii o purtau cu mândrie spre casa gospodarului. Ceea ce mai târziu a devenit un ritual magic, s-ar putea să fi pornit, la origini, dintr-o nevoie practică de a alege cele mai bune semințe pentru viitorul an.

Mai apoi, grâul salvat în aceste împletituri a căpătat puteri de rodire simbolică. Spicele din cunună erau treierate separat, bătute cu îmblăciul în liniște și amestecate cu sfințenie în sacii de sămânță, punându-se câte un pumn din acest grâu „ales” în fiecare sac pentru a asigura continuitatea vieții în pământ. În unele sate, acestor boabe li se atribuiau puteri tămăduitoare, iar în Maramureș, ele treceau din lumea pământului în cea a oamenilor, fiind împletite în cununile de nuntă sau puse la steagul mirelui, legând astfel fertilitatea holdelor de rodnicia noilor familii.

Memoria satelor păstrează urmele unor gesturi și mai vechi: pentru a nu lăsa pământul fără vlagă, cununa era uneori îngropată în brazda proaspătă de toamnă. Numele sub care era cunoscut acest obiect variau pe distanțe scurte: dacă în vestul Țării Oltului i se spunea și „buzdugan”, lângă Sebeș și Alba Iulia era numită „peană”. Prin Muntenia sau Moldova, denumiri ca „iepure” sau „barba-popii” descriau plastic forma în care fuseseră strânse spicele. Acestea erau alese din cea mai frumoasă parte a lanului, însă niciodată nu se secera totul până la ultimul fir; se lăsau mereu câteva spice în urmă, un prinos lăsat câmpului pentru a-i păstra puterea de a rodi din nou.

Când alaiul cununii intra în sat, întreaga comunitate se trezea la viață. Toți sătenii așteptau procesiunea la porți, pregătiți cu donițe pline cu apă. Udatul cununii era un gest obligatoriu, dar formele sale difereau: în Năsăud, flăcăii udau fata care purta cununa, iar aceasta trebuia să se învârtă de trei ori pe loc, pe când în Hunedoara, purtătoarea buzduganului făcea tot posibilul să se ferească de stropii de apă, într-un joc al eschivei și al abundenței.

În zona Sibiului și în Țara Oltului, ritualul căpăta accente de nuntă cosmică. Fetele împleteau cununa sau buzduganul în formă de cruce, îl așezau pe capul celei mai vrednice dintre ele și porneau spre sat cântând „Dealu’ Mohului”. Localnicii ieșeau în cale cu apă, chemați de versurile fetelor care îi îndemnau să ude „mireasa grâului” pentru a chema ploaia și belșugul. Ajunși la casa gospodarului, după o ultimă stropire ritualică, ceata înconjura masa cu o solemnitate grea, după care cununa era depusă, lăsând loc ospățului și petrecerii care încheia simbolic efortul colectiv al verii.

În satele Maramureșului, rânduiala avea notele ei proprii. În familia care isprăvea prima de secerat, mama pregătea cununi pentru toți ai casei. Întoarcerea lor de la câmp devenise un spectacol al satului: oricine îi vedea trecând fugea spre fântână pentru a-i uda. În alte locuri, acest privilegiu de a purta coroana de grâu le revenea doar fetelor care se întorceau în grup de la clacă, dar apa rămânea pretutindeni elementul care pecetluia legătura dintre munca omului și rodul pământului.

Toate aceste rânduieli și semne adunate în jurul secerișului ne arată că, pentru omul de altădată, munca nu era niciodată doar o trudă a brațelor, ci o legătură adâncă cu puterile pământului și ale cerului. Cununa de spice nu era un simplu obiect decorativ, ci un vas în care se păstra viu spiritul recoltei, o asigurare că viața nu se va opri odată cu tăierea ultimului pai, ci va trece mai departe, prin sămânță și prin apă, spre anul ce va veni.

În acest univers arhaic, fiecare gest (de la udatul fetelor pe uliță până la amestecarea boabelor din cunună în sacii de semănat) avea rostul de a păstra echilibrul lumii. Prin obiceiuri comunitatea își recunoștea dependența de ritmurile naturii și își exprima recunoștința față de rodul care îi asigura supraviețuirea. Astfel, sfârșitul seceratului nu era perceput ca o încheiere, ci ca o verigă esențială într-un cerc neîntrerupt al fertilității, unde pâinea, căsătoria și norocul de ploaie se împleteau sub același semn al sacrului.

Sursa: Romulus Antonescu, „Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești”. https://cimec.ro, 2016.
Coperta: „La seceriș” de Stefan Luchian