La 10 aprilie 1912, vasul Titanic a plecat în primul și singurul voiaj din portul britanic Southampton. În naufragiul care a avut loc câteva zile mai târziu, doar 710 oameni au supraviețuit din totalul de 2.224.
Înainte de plecare, încrederea era totală. Căpitanul Edward Smith declara presei britanice că nu își poate imagina circumstanțe în care o astfel de navă ar putea întâmpina probleme.
Primele zile ale călătoriei au decurs fără incidente. Totul s-a schimbat însă în noaptea de 14 spre 15 aprilie. La ora 23:40, un marinar a dat alarma după impactul cu un aisberg.
Edith Brown, una dintre ultimele supraviețuitoare, își amintea în biografia sa momentele de dinaintea dezastrului: tatăl ei le-a cerut să își pună vestele de salvare și haine groase, însă totul părea doar o măsură de precauție. Chiar și după impact, echipajul îi asigura pe pasageri că nu este nimic grav, în timp ce orchestra continua să cânte, iar mulți repetau convinși că nava este „insubmersibilă”.
În scurt timp, realitatea a devenit imposibil de ignorat. Pasagerii au început să fie evacuați în bărcile de salvare, cu prioritate pentru femei, copii și cei înstăriți. Haosul, strigătele și disperarea celor rămași în urmă au fost, potrivit supraviețuitorilor, de nedescris. În mod aproape ireal, pe fundalul tragediei, muzica de pe punte continua să răsune.
Inegalitățile sociale s-au reflectat dureros și în fața morții: pasagerii bogați au avut șanse mult mai mari de salvare, în timp ce cei săraci au pierit în număr covârșitor.
Muzicienii nu s-au îmbulzit la bărci și au cântat până în ultimul moment. Compania maritimă care i-a angajat le-a cerut rudelor muzicienilor banii pe uniforme. Asta spune cam tot despre capitalism.