Pastila de istoriei – Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei

Zilele trecute, ca într-un murg al amintirilor deci pe înserat, m-am regăsit față în față cu câțiva dintre foștii mei tovarăși de școală. Eram, cândva, suflete îngemănate, purtând în „desagi” o lume întreagă de împărtășit. Însă vântul sorții ne-a risipit în toate zările, iar potecile noastre s-au ramificat, fiecare căutându-și propria stea călăuzitoare. Astăzi, unul poartă roba de avocat, altul descifrează hrisoave ca istoric, un altul rânduiește cifrele finanțelor, iar vreo doi au îmbrățișat rigoarea ingineriei. Nu lipsesc din rândurile noastre nici tămăduitorii de trupuri sau luminătorii de minți din universități. Odinioară, ne uneau praful străzii și larma locurilor de joacă, aceleași pagini răsfoite cu nesaț și acordurile aceleiași muzici; astăzi, singurele care nu mai țin legați într-un mănunchi sunt zidurile bătrânei Orăștii și ecoul unui trecut care ne aparține tuturor.

N-aș putea spune cu certitudine că am rămas prieteni în cel mai adânc sens, acei confidenți care au sensul împart și ultima picătură de lumină sau umăr pe care se vară, deopotrivă, lacrimă și hohotul de râs. Totuși, n-am devenit nici străini care se măsoară cu priviri goale. Între noi subzistă ceva mai greu de numit, o legătură ce sfidează trecerea anilor. În lipsa unei definiții mai bune, mă opresc la această mărturisire: „AM FOST, SUNTEM ȘI VOM FI COLEGI!” Chiar dacă băncile noastre n-au stat în aceeași clasă, chiar dacă n-am purtat în aceiași ani în ghiozdane sau n-am călcat pragul aceleiași școli, simt că suntem cu toții plămădiți din aceeași plămadă a poveștilor demult.

Chiar și în clipele de trufie în care ne închipuim că universul a început odată cu noi, în realitate nu facem decât să purtăm pe umeri moștenirea tăcută a părinților, a bunicilor și a celor care s-au pierdut deja în negura timpului. Le purtăm fricile ca pe niște stigmate, le repetăm greșelile adăugându-le la greșelile noastre, însă vrem să lăsăm, cu toții semne a trecerii noastre pe aci, drept călăuză.

Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei

Cum foști mei colegi zic că nu au timp și chef să scrie cele trăite de noi mi-au dat „sarcină” să scriu eu, pentru cei ce au uitat și pentru mai tânăra generație despre unele zile, nu tocmai roz, trăite de noi.

În anul 1982 aveam vârste cuprinse între 15 și 19 ani, doi dintre „ai noști” fuseseră admiși la facultate și urmau să plece cătane. Însă în vara acelui an, la 14 iulie 1982, autorităţile comuniste au decis înfometarea la propriu a Românilor aprobând programul de așa zisă „alimentaţie ştiinţifică a populaţiei” care era susţinut de nişte recomandări privind raportul dintre înălţime şi greutate al fiecărei persoane, recomandări făcute de lingăii din PCR.

O lungă durată de timp, încă din anii ’50, produse alimentare în România s-au ținut pe bază de cartelă și în cantități minime. Voi, cei care veniți după noi și nu ați gustat din fructele amare ale comunismului, trebuie să înțelegeți această situație nu a fost o simplă eroare de distribuție, ci un mecanism de control. Deși condițiile s-au ameliorat parțial în anii ’60 și la începutul anilor ’70, prețul plătit a fost unul simbolic și crud: autoritățile comuniste pretindeau că înfometarea este tributul necesar pentru o „lume modernă, industrializată și cu știință de carte”. În realitate, eșecul economiei socialiste a generat consecințe catastrofale asupra nivelului de trai, culminând cu decizii absurde din ultima parte a regimului Ceaușescu.

Trebuie să știți că la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, lipsurile alimentare au devenit cronice, iar prețurile serviciilor și bunurilor de uz casnic au explodat. Statutul a ales atunci să reintroducă cartelele care să funcționeze cu trei decenii în urmă. Momentul de cotitură a fost 14 iulie 1982, când autoritățile au aprobat „programul de alimentare științifică a populației”. Mizeria ideologică, susținută de lingăii din partid, impunea standarde obligatorii privind raportul dintre înălțime și greutate, mascând cinic realitatea unei națiuni forțate să flămânzească sub pretextul sănătății publice.

Aici apare pericolul pentru generațiile voastre, a celor ce NU AȚI TRĂIT ATUNCI, deoarece părinții voștri trăiesc voit în prăpastia uitării istorice. Există un parcurs trist prin care trece suferința umană. O generație este cea care sângerează tragedia prin toți porii. Următoarea o transformă într-o simplă povestire depănată la gura sobei. Cea de-a treia o studiază cu sârguință academică, până când, după numai câteva șiruri de urmași, din tot acel zbucium nu mai rămâne decât o lecție abstractă și lipsită de viață în manual. Durerea de odinioară se prefață în informație statistică, experiența vie devine o cifră rece, iar strigătul nostru de avertizare se aplatizează într-o frază cuminte. În acest proces, se salvează cuvintele, dar se pierde, iremediabil, greutatea lor de plumb.

Însă noi vă avertizăm: istoria se încăpățânează să se repete nu pentru că destinele ar fi trase la indigo, ci pentru că amintirile care ar fi trebuit să vă fie scut și pavăză să pierd seva. Când memoria vie se stinge și este înlocuită de memorie de paradă, oficială, rămâne doar titlul scris cu litere mari, dar înțelesul se evaporă. Oamenii nu calcă strâmb în urmele trecutului pentru că nu l-ar fi auzit povestit, ci pentru că nu se mai regăsesc în oglinda lui. Trăiți cu iluzia că acele derapaje au aparținut unor „alții”, că teroarea de atunci nu seamănă cu spaimele voastre de acum și că sunteți scutiți de judecată timpului.

Slovele vechi pe care vi le lăsăm au ​​un parcurs paradoxal. Dacă nu le înțelegeți patosul, ele devin simple elemente de decor sau tradiții prăfuite. În clipa în care nu mai pricepeți de ce au fost rostite cu atâta durere, sfârșiți prin a recrea exact aceleași prăpăstii din care ele s-au născut. Tragedia nu este că veți uita cronologia faptelor, ci că vă va pieri capacitatea de a le mai simți înțelesul adânc. Veți ști cu precizie ce s-a petrecut, dar veți pierde busola care să vă arate cum a fost posibil să se ajungă acolo. Iar când acest duh al sensului dispare, povestea noastră încetează să mai fie o lecție de supraviețuire pentru voi și devine doar un trecut inert, gata să vă iubiți din nou sub o altă formă. Poate chiar și aceia de a vă lăsa înfometați de recomandări făcute de lingăii din alt PCR.

Generația mea și celor ce „AM FOST, SUNTEM ȘI VOM FI COLEGI!” vom pleca și, odată cu noi, se va stinge generația care vibra pe acordurile lui Pink Floyd și Led Zeppelin, dar care știa să onoreze și sala filarmonicii sau a operei, îmbrăcați cu demnitate, cu femeile care purtau în gesturi eleganța unor doamne și bărbați care știau să umble cu fruntea sus. Se vor prăbuși, în curând, ultimele bastioane ale firescului și ale simplității. Lăsăm acest lume pe mâna celor care să aibă un singur țel comun: o viață din care Dumnezeu a fost exilat de om.

La scara rece a istoriei, o generație nu înseamnă mai mult decât o bătaie de pleoape. Însă pentru sufletele care o compun, o generație totul, întregul univers. fost acea „La belle epoque” a noastră, în care să nu simțim cu adevărat acasă în timp?

Nu cunosc răspunsul pe care îl găsiți voi în tăcerea voastră. Dar al meu este îmbibat de o melancolie amărâtă. Încă o generație de sacrificiu a acestui neam, cea care n-a reușit niciodată să-și tragă sufletul între două nenorociri, a fost generația în blugi. Generația mea.