Personalități uitate – Alexandru Vlad

Despre comandantul suprem al Gărzilor Naționale Române, deputat al Gărzilor Naționale Române din Ungaria și Transilvania la 1 Decembrie 1918, deputat în parlamentul României din partea PNR și PNȚ, primar al Aradului se vorbește în prezent foarte puțin spre deloc. 

Alexandru Vlad a fost mezinul familiei Alexandru Claudiu și Aurelia Vlad, născut la Brașov în 1876. Mama sa a fost fiica lui George Barițiu. Frate mai mic al lui Aurel Vlad, Alexandru (după absolvirea Gimnaziului Kún din Orăștie) a îmbrățișat carierea militară, probabil și sub influența, pe de o parte a modelului tatălui vitreg, pe de altă parte a tradiției pe care o avea la Orăștie. Nu trebuie să omitem din discuție și situația pe care familia o avea în acea vreme, imposibil de a susține material un nou elev, iar mai apoi student, pentru a se realiza profesional; așadar, cariera militară, școala de profil, îi oferea mamei – aproape singura susținătoare (mai ales după moartea lui George Barițiu) – o soluție facilă de a-i asigura un viitor fiului său. Tânărul Alexandru va urma Academia militară de la Graz. Ofițer de carieră, se va afla în situația de combatant în timpul Primului Război Mondial. Frontul este pentru el, deopotrivă, locul împlinirii – ajunge maior, dar şi al nenorocirii, căci este rănit grav la picior, fapt ce îi va afecta în viitor cariera militară.

Sfârșitul războiului îl aduce foarte aproape de preocupările politice și organizatorice ale fratelui mai mare. 

Evenimentele din vara și toamna anului 1918 au dus la destrămarea armatei austro-ungare, iar unități ale acesteia au desfășurat activități izolate, incapabile să mai asigure ordinea în fosta monarhie. Referindu-ne strict la situația din Transilvania, reținem vidul de autoritate ce se creează în zona ordinii publice prin retragerea autorităților ungare și a jandarmilor maghiari. Prin urmare, odată cu înființarea Consiliului National Român Central – și a organismelor sale locale – se impunea și organizarea unui sistem care să păstreze ordine și siguranța publică în Transilvania, chiar cu rol de forță militară care să sprijine acțiunile CNRC.

Entuziasmul ce cuprinsese atât mediul civil, cât mai ales soldații români aflați în diferite zone de conflict armat, a facilitat organizarea de unități militare sau gărzi naționale atât în interiorul spațiului transilvan cât și în afară. Cu tot efortul guvernului Maghiar prezidat de Károly, de a impune – în numele „integrității” teritoriale a Ungariei „istorice” – ca românii aflați sub arme să depună jurământul de credință fată de autoritățile de la Budapesta, ministrul de război ungar este nevoit să comunice că militarii români „au să depună jurământul de credință numai Consiliului National Român”.

În teritoriul transilvan se mai prefigurau, ca posibile, două situații generatoare de instabilitate și chiar teroare: retragerea armatei germane învinse conduse de gen. Mackensen dinspre Vechiul Regat și mai ales, elementele șovine maghiare, dispuse la acțiuni extreme.

Ca urmare a situației existente în toamna anului 1918, Consiliul National Român Central a avut în vedere ca prioritate și înființarea unităților militare românești, care să fie puse direct sub autoritatea sa. Procesul de preluare de către consiliile naționale a administrației publice pe tot cuprinsul Transilvaniei impunea crearea și păstrarea unui climat de ordine, securitate și siguranță.

Prin urmare, la nivelul comitatelor și a centrelor urbane organizarea gărzilor naționale s-a derulat cu rapiditate și s-a făcut cu participarea ofițerilor români din fostele unități militare austro-ungare. Amploarea pe care a luat-o activitatea de constituire a gărzilor naționale a determinat CNRC să ia măsuri pentru înființarea unei structuri centrale care să gestioneze și să coordoneze acest demers organizatoric, dar și acțiunile derulate de aceste gărzi. Astfel, la 11 noiembrie 1918, la Arad, se constituie „Comanda supremă a gărzilor naționale române din Ungaria și Transilvania”, a doua zi după ce CNRC a adresat nota ultimativă Consiliului național ungar din Budapesta, prin care cerea recunoașterea deplină a suveranității naționale asupra tuturor comitatelor româneşti,

Constituirea „Comandei supreme” are loc sub prezidiul lui Stefan Cicio-Pop, președinte al CNRC și a maiorului Alexandru Vlad, a cpt. Dr. V. Avramescu și a altor militari care au lucrat la elaborarea planului de constituire, organizare și funcționare a statului major al gărzilor. Liderul politic arădean a subliniat necesitatea instituției gărzilor dată fiind situația politică militară, dar și socială existente în Transilvania, dar a atras atenția în mod special: „Să fim precauți în organizarea noastră, să nu provocăm și să nu înscenăm vărsări de sânge… Noi vrem înțelegere frățească cu toate popoarele. O vrem și cu poporul maghiar democratizat.”  Rostul gărzilor, este, în primul rând, de a susține împreună cu toți ordinea, liniștea și siguranța tuturor locuitorilor de pe meleagurile transilvănene. N Cicio-Pop a punctat cu acea ocazie și relația existentă între Consiliul National Român Central și „Comanda supremă a gărzilor naționale”: „numai și numai CNRC este chemat să vă dea pe de o parte directivele de lipsă, pe de altă parte ca să pertracteze cu puterile Antantei”. CNRC a desemnat în fruntea „Comandei supreme” pe mr. Alexandru Vlad, fratele liderului politic Aurel Vlad. El era secondat de lt. Romul Rimbaş în calitate de adjutant și de lt. dr. Cornel Albu.

Poziția în care a ajuns Alexandru Vlad era una onorantă, deopotrivă pentru el cât și familia sa; doi nepoți ai lui George Barițiu Aurel și Alexandru – se aflau în situația de a fi părtași la hotărârea destinelor Transilvaniei eliberate și la realizarea Unirii cu Vechiul Regat, la împlinirea visului ilustrului lor înaintaș.  Modest, dar și angajant, proaspătul investit cu conducerea supremă a gărzilor a avut un discurs ferm: „Suntem ostași și nu voi vorbi multe. Avem să lucrăm și vom lucra. Suntem pregătiți însă să și luptăm dacă va fi de lipsă și să jertfim tot ce avem pentru cauza noastră sfântă… Rugăm Consiliul național Român să dispună de noi și să ne tina în curent cu cele ce se vor petrece, pentru că din acestea vom lua duh și putere.”

„Aradi Hirlap”, relatând evenimentul, îi făcea un portret comandantului suprem al gărzilor naționale româneşti: „Mr. Alexandru Vlad este unul dintre puținii ofițeri care pe câmpurile de luptă a trăit tot timpul într-o înțelegere frățească cu soldații săi. El nu s-a ocupat numai de problemele legate de activitatea de front, ci s-a interesat și de necazurile mari sau mici ale soldaților, încercând să le rezolve după puteri. Nu este de mirare că, acum când s-a înființat gărzile româneşti (sic!), el a fost solicitat să se pună în fruntea acțiunii de organizare a unităților pe teritoriul românesc.” Caracterizarea făcută de semnatarul articolului este întărită chiar de declarațiile maiorului Vlad despre modul în care concepe strategia organizării militare a gărzilor: „Cele 53 de luni de război și suferințe au lăsat urme adânci în concepția morală a oamenilor… regimul de până acum al armatei austro-ungare a fost deosebit de dăunător. Dacă voi dispune de mijloace corespunzătoare, atunci garda națională română va fi organizată pe baze complet diferite. Nu este suficient să ne preocupăm numai de disciplină, noi trebuie să ne identificăm până și cu ostașul cel mai de rând, cu aspirațiile și gândurile lui, să fim mereu în mijlocul lor, interesându-ne de problemele personale care îl frământă.”

Conform documentului istoric de Convocare a Marii Adunări Naționale Române (20 nov.1918), „fiecare comitat are să trimită un ofițer și un soldat, ca reprezentanți ai Gradelor Române”. În consecință, Comanda Supremă a Gărzilor Naționale emite un Ordin de zi (nr.5) în care transmitea hotărârea CNRC, și dispunea, de asemenea, ca din partea conducerii superioare a gărzilor să fie delegați comandantul, adjutantul, referentul de organizație, referentul contactului cu CNR și referentul spiritual.  Astfel, în calitatea avută, maiorul Alexandru Vlad a fost părtaș la realizarea actului de Unire.

Gărzile Naționale Române au luat parte prin reprezentanţi la istoricul act al Unirii, dar, pe de altă parte, au asigurat desfășurarea în condiții de ordine și siguranță a Adunării. În aceea perioadă tulbure, în care existau suficiente forte reacționare care să organizeze un act terorist, dacă nu o acțiune mai amplă, responsabilitatea era una foarte mare pentru forțele de ordine. În acord cu planurile CNRC, mr. Al. Vlad emite Ordinul de zi nr. 5, prin care stabilea o serie de măsuri pentru susținerea ordinii și asigurarea bunei desfășurări a Adunării Naționale. Căpitanul Florian Medrea este numit la comanda trupelor ce aveau să asigure dispozitivul de ordine. Gardiștii din cercurile Alba Iulia, Blaj, Aiud, Abrud vor constitui nucleul acestor trupe.

Într-un alt ordin de zi (nr.6) erau transmise dispozițiile pentru organizarea sistemului de menținere a ordinii, dar ordona comandanților „să tina vorbire poporului despre însemnătatea zilei și ca semn de sărbătoare este a se dispune ca de la 10-12 în ziua aceasta să se tragă clopotele”.

Analizând întreaga planificare a desfășurării Adunării, de la sosirea și până la plecarea participanților, din punctul de vedere al forțelor de ordine, se poate observa că totul a fost prevăzut în cele mai mici detalii.

Maiorul Alexandru Vlad a reprezentat, alături de cpt. Virgil Cernea, cpt. Preot militar Vasile Debu, lt. Romulus Rimbaş, comanda supremă a Gărzilor Naționale la Adunarea de la Alba Iulia.

………………………………..

Dată fiind situația administrativă și militară a teritoriilor aflate sub autoritatea Consiliului Dirigent după Adunarea Națională din 1 decembrie 1918, se impunea o prezentă activă a Armatei române. Astfel, pentru coordonarea operațiunilor unităților române în Transilvania, Marele cartier General hotărăște încă din 13 decembrie înființarea unui comandament unic, Comandamentul Trupelor din Transilvania. Avândul în frunte pe gen. Traian Moșoiu, această structură militară își începe activitatea după data de 24 decembrie 1918, având sediul la Sibiu, unde se stabilise și reședința Consiliului Dirigent.

Efectivele militare erau însă inferioare necesităților impuse de starea de conflict din unele ținuturi ardelene, dar mai ales de la linia de demarcație stabilită de Convenția……. , fapt ce a determinat pe de o parte CTT să ceară Marelui Cartier General mobilizarea de noi contigente, iar pe de altă parte Consiliul Dirigent să își propună înființarea unei armate ardelene (destinată susținerii efortului eliberator al trupelor române din Transilvania). Prin urmare, Consiliul Dirigent, în ședința sa din 13 ianuarie 1919, emite „deciziunea principială”, în legătură cu necesitatea organizării unor trupe regulate ardelene, deoarece „menținerea stării de azi periclitează mari interese naționale și poate da naștere la serioase nemulţumiri”. În această direcție solicită miniștrilor ardeleni (fără portofoliu) din guvernul de la București, Şt. Cicio-Pop, Al. Vaida, Goldiş, să facă demersurile necesare.

Nu vom insista asupra acestor demersuri în derularea lor firească, de amănunt, căci dorim doar să fixăm traiectoria carierei maiorului Alexandru Vlad. În eforturile conjugate ale Comandamentului General Teritorial și Consiliului Dirigent, Ministerul de Război înființează pe lângă secretariatul său general „Secția ținuturilor reunite”, începând cu 29 ianuarie 1919. În cadrul acestei secții, conduse de col. Alexandru Hanzu – propus de Resortul Armatei și Siguranței Publice, erau organizate 3 birouri (I – pentru Ardeal, Banat și ținuturile reunite, II – pentru Bucovina, III – pentru Basarabia). Dintre cele 8 persoane care se aflau în componenta Biroului I, reținem maiorii Alexandru Vlad și Edwin Craioveanu, ofițeri ardeleni de carieră.

Din cauza rănii dobândite în timpul războiului, care îi limitează cariera, va trece în rezervă. Va activa în plan politic (deputat din partea PNR și PNȚ) și administrativ (primar al Aradului în 1938). Este ales președinte în 1938 al Asociației foștilor luptători din Gărzile Naționale.

Va fi ridicat în grad, ajungând general.

Trece în eternitate la 6 octombrie 1941 în Arad.

Surse: Fișa personalității prezentate întocmită de Prof. Univ. Dr. Valentin Orga; Gh. Uncu, A. Deac, 1918 – Gărzile Naționale Române din Transilvania, București, 1979;  C. Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1918, ed. a IIa, București, 1922;

Monitorul oficial nr. 236 din 17/30 ian.1919; Telegraful Român, XLVI, 1918, nr. 126 din 14/27 nov;

Românul, VI, 1918, din 31 oct./13 nov; Al. Baboș, Consiliul Dirigent, ardelenii și apărarea Marii Uniri, Spicon,, 2000.