Poveste de iarnă

26 decembrie 2025. Zăpada firav așternută peste întregul oraș se mai zărește ici colo pe capotele mașinilor din parcare.  În locuințe, copilași de diverse vârste se zbenguiesc în jurul pomului. Unii mai plini de fantezie se joacă „de-a poveștile”.

Păi să începem – zice unul cu ochelari și trening-pijama număr de adolescenți. Dar așa cum încep toate poveștile, cu „a fost odată”!

Spun eu – se ițește fratele lui în trening pijama număr mic. A fost odată ca niciodată că…

…de n-ar fi nu s-ar povesti, continuă mama care purta și ea un trening pijama de damă.

În casă ardea focul… – continuă tatăl îmbrăcat cu geaca de mers pe balcon la fumat.

Scuze! În casă nu ardea focul, nu aveam sobe, dar duduia caloriferul în anii 70, spuse clănțănind bunica îmbrăcată în trening pijama, plus jerseul bunicului de mers la pescuit pe vreme rea.

Ochelaristul era nerăbdător. Hotărâți-vă odată! Începem sau nu povestea?

Gata suntem, zice tatăl. Nu mai am țigări. Hai să fumăm o poveste.

Din odaia învecinată prin ușa întredeschisă se auzi răgușit glasul bunicului, care, bine înfofolit in sacul lui de dormit, privea tavanul rece.

Era ca acum, adică frig tare, prin anii optzeci. Dar desigur, în anii șaptezeci nu era la fel de frig. Nu mai aveam sobe ca în anii patruzeci, ne mutaserăm  la bloc și cum bine zicea bunica, duduiau caloriferele. Totul era nou, nouț. O vreme totul a fost nou, bine întreținut și în perfectă funcționare. Abia prin anii optzeci au început să plesnească țevi și conducte, să se strice liftul și ușa de la intrarea în bloc, yala de la uscătorie și drugul de la bătătorul de covoare. Magazinele nu mai aveau de toate ca în anii șaizeci-șaptezeci, aveau doar ce mai rămânea după ce totul pleca la export. Deh.. se spunea, ăsta e strânsul curelei pentru plata datoriei externe.

Copiii, mama, tata, bunica erau numai ochi și urechi la povestea bunicului.

A trecut timpul, congres după congres, aplauze după aplauze, și iată a apărut decembrie obzeș’ nouă, care după câtva tămbălău cu tancuri, tunuri, taburi, execuții, apoi privatizare, inflație, tranziție toate au trecut repede, așa cum trec de obicei treizeș’ șase de ani.

Și iată-ne în anul două mii două zeci și cinci pregătiți să întâmpinăm anul ce vine. Dacă până acum am trăit în țara lui Hohen Țol – Împărat, a lui Ghiță electricianul Împărat, a lui Ceașcă cizmarul Împărat, a lui Vin Minerii Împărat, a lui Emil din balcon Împărat, a lui Pierde Flota Împărat, a lui Credenț Împărat, iată că acum suntem nu doar in țara lui Aiurilă Promițătorul Împărat ci mai ales ne aflăm la începutul domniei lui Neștiut Interzicătorul Împărat.

Așa stau lucrurile, oftă bunicul în odaia alăturată verificând o clipă starea fermoarului de la sacul de dormit în care se adăpostea până la ora când caloriferul devenea căldicel.

Cine e acest nou împărat? întrebă mama.

Ei, cine? Nu e doar unul, sunt mai mulți preciză bunicul.

E ca în bancul cu „ce e milițienii și ce vrea ei” ? adaugă tatăl o întrebare.

Nu. E ca în povestea lui Păcală cu drobul de sare, lămuri bunicul.

Haideți, nu-l mai încurcați pe bunicul, vrem să ascultăm povestea spuseră copiii.

Buuun. Și cum Interzicător-Împărat avea nu doar pricepere în toate ci și o grămadă de idei în privința dregătoriei țării, el depunea pe tarabele împărăției legi după legi. Așa de multe și de necrezut erau, încât locuitorii orașelor, satelor, cătunelor, nu mai pridideau sa le citească, să le înțeleagă, să le învețe principiile de funcționare, să le memoreze paragrafele și așa mai departe.

De pildă, erau legi care te lăsau să te speli pe mâini numai cu apă puțină, deși în oraș apa băltea de la conducte sparte. Apoi erau legi care nu-i lăsau pe vârstnici să povestească nepoților ce scria în cartea de citire a anilor treizeci, ba unele legi spuneau că manualele de istorie în care apar citate din marii cronicari ar trebui să fie rescrise fiindcă respectivii cronicari vădeau tendințe slavofile. Mai greu de crezut dar adevărate erau legile care controlau răsfoirea albumelor cu poze sau citirea scrisorilor din armată, a ilustratelor din tabere sau a cărților poștale trimise de cunoscuți sau familie din vreo stațiune de odihnă sau din vreo excursie ONT peste hotare. Deținătorii cutiilor vechi de ceai sau cafea, colecționarii ambalajelor de bomboane Dezrobirea sau Kandia, erau pedepsiți prin confiscarea acestor „artefacte” ante-decembriste. Nimic din ceea ce însemna amintire sau mărturie datând dinainte de 89 nu era admisă. Fosta realitate cu bunele și relele ei trebuia să dispară din memoria individuală, colectivă, din memoria universală, ce mai încoace și încolo.

Afară vremea se mai îmblânzește.

Zăpada de pe capotele mașinilor se topește cu totul.

Anu Nou se apropie cu pași grăbiți.

Bunicul a ațipit în sacul lui de dormit, restul familiei picotește încercând (zadarnic) să priceapă noima poveștii lui Interzicător Împărat.

……………….

Text de Sabina Ivașcu