Primele statute de breaslă cunoscute în Ardeal

La 9 noiembrie 1376 apar primele statute de breaslă cunoscute din Transilvania, aparținând breslelor din Orăștie, Sibiu, Sighișoara și Sebeş.

Orăștia a fost în Evul Mediu un oraș meșteșugăresc, lucru care a determinat apariția și afirmarea breslelor. În jurul acestora se va dezvolta întreaga viață politică, militară, socială, religioasă și culturală a urbei. Breslele au fost cele care au făcut istoria orașului, au dat meșteri, magistrați și primari, au construit și au determinat crearea unei mentalități aparte de tip urban.

În Transilvania primele știri documentate care vorbesc despre existența meșteșugarilor sunt din 1291, când este pomenit dulgherul Iacob din Alba Iulia. Pentru Ungaria anul 1307 este primul când apar primele statute de breaslă la Cașovia, însă în Transilvania primele mențiuni ale existenței breslelor apar în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Secolul al XIV-lea prin anul 1376, aduce menționarea existenței primelor statute de bresle în Ardeal. În acel an se reînnoiesc statutele din patru orașe transilvane: Sibiu, Orăștie, Sebeș și Sighișoara. Aceste statute pomenesc pentru aceste orașe prezența a 25 de branșe meșteșugărești și a 19 bresle: măcelarii, brutarii, pielarii, tăbăcarii, cizmarii, fierarii, blănarii, cojocarii, mănușarii, cuțitarii, pălărierii, tunarii, țesătorii de lână, țesătorii de pânză, dogarii-butnarii, olarii, croitorii și cei care făceau pungi și traiste.

Cel mai vechi act păstrat cu privire la breslele transilvănene datează din 1376. După ce ultimul reprezentant al angevinilor, pe tronul Ungariei, Carol de Anjou autorizase reînființarea breslelor în scaunele săseşti ale Transilvaniei, este emis un statut reînnoit al breslelor. În documentul datat 9 noiembrie 1376, prin care reprezentanții celor șapte scaune săseşti din Transilvania stabilesc statutele breslelor meșteșugarilor, apare și numele de Sebeş, alături de Orăștie, Sibiu și Sighișoara. În preambul este notat faptul că în cele patru burguri existau 25 de branșe meșteșugărești, organizate în 19 bresle denumite și fraternitates.

Perioada medievală se caracterizează în Transilvania printr-o dezvoltare economică continuă, marcată de activitatea breslelor. Primele statute ale acestora (1376) numărau 19 bresle cu 25 meserii.

Numărul breslelor a crescut treptat, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea existând 29 de bresle, iar spre 1780 erau atestate 40, într-o perioada în care deja crescuse considerabil rolul manufacturilor.

Organizarea breslelor săseşti era foarte riguroasă, meseria fiind transmisă din tată în fiu. Breslele erau foarte puternice, influente politic și economic, unul din scopurile lor fiind acela de a apăra și promova munca membrilor și de a apăra Cetățile respective. Cele mai puternice bresle aveau în administrare câte unul din turnurile cetăților săseşti din Ardeal, iar turnul respectiv purta numele breslei: Turnul Dulgherilor, Turnul Rotarilor, Turnul Olarilor, Turnul Archebuzierilor etc.

Statutul breslei avea și o componentă religioasă. Breasla avea propriul ei altar, pe care era datoare să-l alimenteze cu lumânări și obiecte decorative. Membrii breslei erau obligați să participe la ceremoniile religioase îmbrăcați în haine de sărbătoare, având un loc bine stabilit în biserică, iar la procesiuni trebuiau să poarte steagul breslei, pe care era cusută stema ei. Fiecare breaslă avea un patron spiritual, un sfânt, care era respectat și sărbătorit în mod regulat.

Un exemplu îl constituie și scaunul Orăștie, unde până în anul 1792 nu se află consemnată nici o întreprindere, în schimb, breslele își reconfirmă adesea statutele lor: curelarii în 1780, măcelarii, olarii, pantofarii, și croitorii în 1798, tâmplarii, lăcătușii, pușcașii și pintenarii în 1802. în acest context se înscrie și statutul breslei căruţarilor și fierarilor din 1807. Cele 62 de articole, împărțite în trei capitole, reglementau raporturile dintre breaslă, ucenici, calfe și meșteri.

Despre ucenici

Tinerilor care doreau să intre în breaslă li se impuneau o serie de condiții preliminare: să fie băieți, să fie născuți dintr-o căsătorie legitimă, să aibe certificate de naștere și botez, precum și doi garanți din rândul breslei. După o perioadă de probă de patru săptămâni, viitorul ucenic prezenta hârtiile necesare împreună cu taxa de înscriere de 1 florin, urmată de alți 3 florini pentru primirea în ucenicie. Se puteau înscrie în breaslă tineri de orice religie și naționalitate din întreaga Transilvanie, prin urmare și copiii familiilor de români.

În mod obișnuit, durata anilor de ucenicie varia între unu și patru ani. Dacă meșterul suporta cheltuielile de angajare și oferea adăpost, îngrijire, mâncare și îmbrăcăminte, timpul de învățătură era de patru ani. Intervalul se micșora la trei ani dacă întreținerea cădea pe seama ucenicului său a părinților acestuia. Tinerii puteau fi eliberați și după numai unu sau doi ani de studii cu condiția să execute lucrarea de ucenicie fără greșeală. Se cuvine a fi precizat că în cazul fiilor de meșteri nu exista o perioadă specificată a uceniciei.

Lucrarea de probă consta în executarea unei roți (la căruţari) sau potcovirea unui cal (la fierari). Atât timp cât respectivii nu puteau efectua acest lucru, se interzicea categoric eliberarea lor. Se preciza însă că dacă ucenicul n-a reușit să-și însușească meseria din cauza meșterului său, care l-a folosit la alte munci, acesta trebuia predat altui meșter. Nici în acest caz nu se menționa cât timp urmează să petreacă tânărul la noul stăpân, dar se poate deduce că dura până la învățarea meseriei.

Dacă un ucenic nu mai suporta viața în casa meșterului său și fugea, se făceau cercetări de către staroştii breslei. Dacă plângerea ucenicului era întemeiată, acesta era dat altui meșter până la terminarea timpului de învățătură, iar meșterul era pedepsit. În caz că elevul nu-și putea dovedi reclamațiile, urma să se întoarcă la stăpânul său, fiind totodată aspru pedepsit.

Ucenicul nu avea voie să-și schimbe meșterul decât în situații deosebite; un astfel de caz era moartea meșterului, când la cel mult două săptămâni de la data decesului, trebuia să treacă la alt meșter din cadrul breslei.

La terminarea uceniciei, învățăcelul achita o taxă de 1 florin, urmată de alți 6 florini pentru eliberarea din ucenicie și de primire în rândul calfelor.

Despre calfe

După eliberarea și obținerea certificatului de ucenicie, tânărul devenea calfă. El avea obligația să lucreze în continuare încă un an în cadrul breslei, după care să efectueze anii de călătorie în alte orașe ale Transilvaniei sau în alte țări, pentru a-și îmbogăți cunoștințele privind meseria dobândită. Durata voiajului era stabilită, în general, la trei ani,, dar se putea prelungi oricât; de multe ori calfele nici nu se mai întorceau la Orăștie, stabilindu-se în alte ținuturi. Dacă reveneau însă acasă, ei trebuiau să lucreze încă o jumătate de an la un meșter în schimbul unui salar prestabilit, pentru a se cunoaște noutățile aduse de ei din peregrinări, după oare erau liberi să fie primiți în breaslă.

Calfa sosită într-un alt oraş se prezentă cu actul de eliberare și recomandările de rigoare la părintele calfelor. În caz că aceste acte îi lipseau, era obligat să le procure în cel mult patru săptămâni, altfel era deferit autorităților orășenești și acuzat de hoinăreală. Părintele calfelor era obligat să ofere adăpost în schimbul sumei de 1 crăițar. În toată vremea asta, puteau înnopta și te puteai ospăta doar la hanurile și cârciumile știute dinainte care țineau de breasla respectivă, nu altcum. Calfele ce se stabileau în alte locuri (la han, de exemplu) erau aspru pedepsite.

Staroştii breslei aveau o evidentă a meșterilor care solicitaseră calfe. Noii sosiți erau repartizați după o anumită ordine: aveau prioritate meșterii bătrâni sau bolnavi, apoi văduvele și, în sfârșit, ceilalți în succesiunea cererii. Dacă calfei nu îi convenea locul în care a fost repartizat, putea solicita, după două săptămâni, schimbarea atelierului. Se putea întâmpla ca în localitatea respectivă să nu fie un meșter liber sau să nu existe de lucru; în acest caz, calfele trebuiau să-și reia călătoria după cel mult trei zile; breasla contribuia cu 15 crăițari din lada sa și cu tot atâta din cea a calfelor, ajutând astfel continuarea drumului. Sub nicio formă nu se permitea activitatea pe cont propriu sau angajarea la un meșter ne breslaș.

La sfârşitul anilor de peregrinări se putea intra în rândul meșterilor. Atunci, conducerea breaslă stabilea un meșter în atelierul căruia să muncească timp de un an de zile, apoi candidatul plătea taxa de 1 florin, prezenta actele necesare și cerea permisiunea executării lucrării de măiestrie, într-un barem de 14 zile. Întreaga muncă o efectua într-un atelier prestabilit, unde era verificat periodic de meșterii controlori. Lucrarea isprăvită era prezentată unei comisii de examinare; dacă aceasta o găsea necorespunzătoare, candidatul trebuia să execute o altă creație, până ce atingea perfecțiunea. După ce capodopera era acceptată, calfa depunea 20 de florini în lada breslei, primind certificatul de meșter, nu puteai să devii meșter decât dacă aveai recomandări bune din acest periplu și erai „copt” pentru meserie și dacă te așezai la casa ta, căsătorit și cu toate cele de trebuință, să poată avea lumea, comunitatea, încredere că ești de ispravă..

În ceea ce privește durata zilei de lucru, aceasta începea la ora cinci dimineața și se termina la șapte seara. În tot acest răstimp calfele trebuiau să lucreze conștiincios, fiind interzise plimbările sau petrecerile. Dacă vreunul nu venea în ziua de luni la ora stabilită la slujbă, se reținea leafa pe o zi, iar dacă nu venea deloc, pierdea retribuția pe o săptămână. Leafa stabilită de staroştii breslei trebuia să fie egală pentru toate calfele din cadrul breaslă.

Fiecare meșter putea aduce în cadrul breslei pe propriile sale cheltuieli oricâte calfe vroiai; în schimb, era interzisă primirea în atelier a unor calfe neautorizate de breaslă. Cei veniți trebuiau să lucreze un sfert de an cu leafa stabilită, după care îl puteau părăsi pe meșter în favoarea altuia sau să plece aiurea.

Calfa nu putea să-și părăsească meșterul înaintea lucrării începute, dar și atunci cu un preaviz de 14 zile. Nici meșterul nu avea dreptul să-și alunge calfa fără motive întemeiate.

Problemele de moralitate ocupau un loc important în statut. Se prevedeau amenzi severe, până la alungarea din breaslă, în cazul în care calfele își petreceau nopțile în afara casei meșterului, frecventând cârciumi sau alte localuri. Dacă calfa cerea meșterului un împrumut trebuia să îl restituie, iar de nu putea, urma să presteze o muncă egală cu valoarea sumei datorate. Până nu-și rezolvă problemele materiale, nu avea voie să părăsească atelierul, breasla sau orașul. Reglementarea lăsa la latitudinea breslei sau a magistratului orașului să aducă legi și reguli ce să pedepsească în mod exemplar astfel de greșeli.

Calfele organizau întruniri trimestriale, la care era delegat să participe și un meșter breslaș și în care se rezolvau multiplele probleme ivite.

O grijă deosebită se manifesta faţă de lada frăției, controlată de părintele calfelor, pentru a nu se face cheltuieli inutile, „ci doar pentru ajutorarea bolnavilor și a celor cu adevărat nevoiași.

Despre meșteri

După îndeplinirea tuturor condițiilor preliminare, calfa devenea meșter. Fiind cel mai tânăr în rândul meșterilor, el avea obligația să asculte ordinele și dispozițiile celorlalți. Rânduiala în cadrul breslei era severă. În fiecare an, în luna ianuarie, se convoca adunarea generală anuală a întregii congregații, la care participau toţi membrii ei. întrunirea se făcea în casa unuia dintre staroşti, unde aceștia dădeau o strictă socoteală asupra activităţii lor.

La fiecare doi ani se făceau noi alegeri în care cei doi conducători ai breslei puteau fi realeși. Tot acum se mai alegeau și alți doi locțiitori, ca în caz de boală sau călătorie să rezolve treburile interne inerente. Staroştii aveau cheile de la ladă breslei și administrau averea ei.

(Fiecare breaslă avea, în sat, în localitatea respectivă, un Staroste, un „Tată”. Era cel mai priceput, cel care avea cele mai multe calfe și ucenici, și cei mai de seamă clienți. De obicei, era și decanul de vârstă. Aveau o organizare fantastică și aveau reguli stricte care au lăsat influențe profunde până azi în comunitățile transilvane. Starostele avea o ladă specială în care se păstrau toate actele breslei, toate învoielile și toate adunările breslei se făceau în prezenta lăzii, care ținea toate mărturiile. Cine nu respecta învoielile, cine nu își ajuta semenii la chemarea starostelui, era amendat iar din banii de amenzi de ajutau bătrânii sărmani și se făceau balurile și sărbătorile tradiționale.)

Cheile lăzii se predau noilor lideri la fiecare doi ani. Deschiderea lăzii era permisă doar în prezenta ambilor staroşti. La întrunirea din ianuarie se alegea și părintele calfelor, ce avea resortul să supravegheze și să ajute calfele în toate împrejurările. Retribuția stabilită pentru un an de muncă era următoarea: (j florini starostele cel vârstnic, 2 florini starostele cel tânăr și părintele calfelor, 1 florin meșterii controlori, iar dacă condițiile permiteau, fiecare meșter primea 20 de crăițari.

Alături de adunările anuale, se țineau și convocări trimestriale, la care participau toţi meșterii, care plăteau chiar o taxă cuvenită ce oscila după împrejurări. La aceste întâlniri se analizau și neînțelegerile dintre membrii breslei, luându-se măsuri imediate împotriva celor vinovați. În general, meșterilor li se pretindea cinstea, modestia, viaţă morală. Certurile, purtările necuviincioase erau aspru pedepsite.

Nu toţi meșterii din oraş erau breslași. Statutul prevedea că dacă un meșter pleca fără să anunțe în prealabil pe staroste de intenția sa, iar după un timp ar dori să se întoarcă, el era obligat să ceară din nou reprimirea în breaslă și să depună toate taxele necesare. În caz că plecarea meșterului era motivată, el putea să-și reia meseria imediat după întoarcerea sa fără opreliște. Existau și meșteri clandestini, cărora li se atrăgea atenția să intre în cadrul breslei, în baza ordinului Curții vieneze din 2 ianuarie 1774.

Mărfurile puteau fi desfăcute doar în târgurile oficiale. Celor ce nu se. conformau, li se confisca marfa, beneficiul împărţindu-se între denunțător, magistrat și breaslă. Produsele trebuiau să fie de cea mai bună calitate; dacă meșterul a făcut o greșeală în munca sa, el putea fi reclamat la staroste sau magistratul orașului. O atenție deosebită era acordată respectării termenelor de execuție a unei lucrări. Dacă sortimentul solicitat nu era terminat la timp, meșterul era amendat; dacă clientul nu-și ridică marfa la termenul fixat, meșterul putea să o vândă, dar cu acordul magistratului. Sub nici o formă nu avea voie să desfacă o lucrare neterminată. Cu toate că în statut nu se precizează și preturile la care pot fi achiziționate produsele, se specifică, totuși, faptul că nu este permisă perceperea unei taxe prea mari pentru a nu da naștere la plângeri din partea cumpărătorului.

În cazul morții unui meșter, văduva lui putea continua meseria, iar breasla trebuia să-i pună la dispoziție o calfă pricepută. Nu beneficiau de acest drept soțiile care își părăsiseră soții sau care divorțaseră. Dacă un meșter se îmbolnăvea, toţi ceilalți aveau obligația să-l viziteze și să-l ajute până la refacerea lui completă. în situația în care acesta deceda, breasla trebuia să se ocupe de funerarii, la care participau toţi meșterii împreună cu soțiile lor.

Surse: A. E. Dorner, „Un statut de breaslă din Orăștie de la începutul veacului al XIX-lea”, în AIIACN, XXIV, 1981; A. E. Dorner, „Statutul de breasla al căruţarilor și fierarilor din Orăștie”, Acta Mvsei Napocensis istorie, 1989-1993, 26-30-II; Karlovsky E., Erdely ipara a XVIII, szăzad vig&n, In Magyar gazdasăg-tortenelmi szemle, III, 1896; Geschichte der Deutschen auf dem Gebiete Rumăniens, I, București, 1979; Ștefan Pascu, „Meșteșugurile din Transilvania până în sec. al XVI-lea”, Ed. Academiei, București, 1954; Nicolae Tescula „De la meșteșug la artă. Două obiecte ale breslei turnătorilor de clopote în colecția Muzeului de Istorie Sighișoara”, Revista Bistriței XXXII/2018.