Prostia la români, o resursă strategică a puterii

Există în cotidianul vieții încărcate de greutăți și provocări momente în care te întrebi cu sinceritate cum am ajuns în halul acesta. Cum am putut vota asemenea caricaturi, cum au ajuns în cele mai înalte poziții din stat sfertodocți, șarlatani, ticăloși. Aproape mereu aceiași. Inevitabil suspini, „am fost proști”, dar pendulezi între afirmație și întrebare. Am fost proști, desigur, altfel cum ar fi fost posibil ca un omuleț, trist în comicul său maladiv, un politician, ca mulți alții, bănuit a fi trișor și deci corupt, să fie lăsat să urce pe fotoliul de președinte ? Am fost păcăliți numai din prostia noastră că este „unul din cei mai inteligenți oameni de pe planetă”, iar el nu este decât un biet politruc plămădit în eprubetele sistemului, rătăcit și confuz, dar mai presus de toate, fără nici o empatie față de popor și țara lui. Cum a fost posibil ca niște „aleși”, grupați într-o clica autointitulată „proeuropeana”, să sperie cetățenii, să-i mintă cu nerușinare, ca apoi să predea guvernarea unui mizantrop și unei clici de profitori înstrăinați de interesele țării ? Pentru că am fost „proști de bubuie”…

Prostia asumată nu este însă o simplă întâmplare socială, un accident nefericit sau un defect genetic al „poporului”. Nu, este, mai degrabă, o resursă politică care se cultivă cu grijă, se întreține și se exploatează. Nu este nici măcar nevoie ca oamenii să fie lipsiți de inteligență, este suficient să fie ținuți într-o stare de confuzie, de lehamite și neîncredere. De ce ? Pentru că puterea preferă un electorat confuz unuia informat și exigent. Confuzia se gestionează informațional, cu finanțări dirijate către canalele media obediente, iar neîncrederea, pentru care se fac scenarii și se inventează calomnii, cu fumigene. Prin perdeaua de fum, că doar „nu iese fum fără foc”, prietenul se  vede ca și când ar fi dușman, iar hienele par animale de casă. Începem cu timpul să relativizăm când îi vedem mereu pe aceiași și aceiași „chemați să salveze țara” și constatăm că „toți sunt la fel și că nu avem alții”. Unii dintre noi clachează și, din invidie, arivism și egoism, ajung să le construiască scuze pentru hoție și corupție. „Ce, tu nu ai fi făcut la fel, dacă erai în locul lor”? Și când vezi că prostia și lipsa de caracter se depune peste tot ca praful, lehamitea ți se instalează subtil, se transformă în lipsa de interes și, cu timpul, în absență la vot. Mecanismul folosit este cinic și eficient. Educația precară, subfinanțată de ceva ani cu bună știință și gata a fi sacrificată pe altarul războiului,  sădește sămânța prostiei, o induce, iar mediul socio-cultural, confuz și insalubru, o perpetuează. Restul vine aproape de la sine.

Și totuși, România nu este prăduită pentru că noi, alegătorii, am fi fundamental proști, ci pentru că prostia politică a fost produsă și întreținută ca mediu de guvernare. Politica românească nu mai mizează de mult pe cetățeni informați, ci pe alegători obosiți și speriați. Votantul ideal de azi nu este nici fanaticul de partid, nici cetățeanul educat, ci resemnatul, cel care crede că „nu are rost”, că „oricum nu se schimbă nimic”. Acesta nu e prost în sens intelectual. Golit de speranța și de voință, el este dezarmat civic. Iar dezarmarea aceasta nu este un accident, ci un rezultat previzibil al felului în care funcționează instituțiile statului și spațiul public. Manipularea informațională de care se face atâta caz, dar în care cetățeanul poate încă să navigheze liber, este mai puțin eficientă pentru sistem decât cea instituțională, care funcționează prin constrângeri economice, informaționale, spaime diverse, cu război și crize planetare și epurări juridice ale persoanelor incomode. Așa că, pentru omul care își vede amenințată libertatea economică, ierarhia și apartenența socială, devine mai sigur și mai comod să dezerteze civic, „să facă pe prostul”, să „meargă pe burtă” și să-i lase pe alții să riște și să-și „rupă gâtul”. Încet, încet, însă ghinionul cuprinde societatea și, cei care „au făcut pe proștii”, din ce în ce mai mulți, rămân așa, într-o stare latentă de prostrație. „Gunoaiele” se ridică liniștit la suprafață pentru că prostocrația a învins. Nu mai urcă cei capabili, cei morali, ci doar cei compatibili cu mediocritatea organizată și ticăloșia instituționalizată.

Statul joacă și el în același film. O administrație opacă, greoaie și adesea incompetentă nu este doar rezultatul prostiei, ci și garanția ei. Când regulile sunt încâlcite, oamenii nu mai cer drepturi, ci caută doar favoruri. Când instituțiile nu funcționează, cetățeanul nu mai gândește comunitar, ci supraviețuiește individual. Iar un cetățean care coboară atât de jos pe scară nevoilor, nu mai are timp și energie să se regăsească ca om al cetății. Educația lui civică se rezumă la experiența zilnică de stat la cozi, alergat după hârtii, la promisiuni încălcate și umilințe mărunte. Lecția învățată este simplă și devastatoare. „Nu te bate cu sistemul, adaptează-te”. Din această lecție se naște o populație care nu îi mai cere statului să fie competent, ci doar „banane și blugi”. Când lucrurile merg prost, spunem că suntem conduși de proști. Când ni se amintește că noi i-am pus acolo, explicăm imediat că am fost manipulați, păcăliți, forțați de circumstanțe.

Când cineva se complace în mizeria „capului plecat” și spune că „poporul e prost”, face, fără să vrea, exact jocul acestui mecanism de perpetuare. Pentru că, dacă problema este „poporul”, atunci politicienii devin niște simple simptome, nu responsabilii dezastrului. Dacă prostia este în ADN-ul colectiv, nu mai are rost să vorbim despre reguli, selecție, sancțiuni și control democratic. Totul devine fatalism, cea mai eficientă formă de stabilitate pentru cei aflați la putere.

De aceea, întrebarea „de ce sunt românii proști” este greșită și comodă. Românii nu suferă de un deficit de inteligență, ci de un deficit de exigență politică și memorie civică. Iar asta nu este o problemă de IQ, ci de putere, responsabilitate și voință  colectivă. Prostia românească, în forma ei cea mai răspândită, nu este strigătoare la cer. E tăcută, practică și perfect integrată în viața de zi cu zi. E prostia care oftează, dă din umeri și merge mai departe. Prostia care știe că ceva este în neregulă, dar nu chiar suficient de mult cât să schimbe ceva. 

Un tren ajunge în gară la Caracal. Un călător scoate capul pe fereastră și întreabă un cetățean aflat pe peron: „Ce gară este aici” ? Cetățeanul îi răspunde cu un zâmbet amar: „Bine că ești tu deștept”….