Ceea ce atrage de prima dată pe lector, parcurgând volumul de poezie al Violetei Savu, „O bucată de zi în mijlocul nopții”(Tracus Arte,2025), este o anumită structură poetică de cristal ce presupune revelația prudentă a sensurilor lumii de tip fenomenologic, printr-o dinamică întemeiată pe puterile imaginii și neastâmpărul imaginarului.
Pe acest fond, privirea caută în timp mișcările sufletului înscenate nu fără grație, ticăie ca un ceasornic pe scena unui theatrum mundi plină de decoruri onirice, ca evidență pe deplin asumată. Aici, stări incipiente de emoții invocă, în raport cu supremul, afecțiunea și sacrificiul, iertarea și eliberarea, inadecvarea dintre conștiința unei idealități depline și curgerea inexorabilă a unor neliniști devorante, covârșitoare.
Conceptul jungian al „umbrei” ce alege să se recreeze pe sine e tot mai vizibil, încolțind pe un sol prielnic, estompându-și până la un anumit punct singularitatea pentru a-și descoperi esența. De aici, aceea voce în devenire ce se îndreaptă spre o reificare a viziunii, după legile unei mitologii proprii :
„O voce a zis că vina aparține celor invitați și absenți
Vocea era stinsă; fiindcă era liniște, s-a auzit clar.
O altă voce, mai consistentă, a spus să așteptăm,
poate absența se va dovedi o simplă întârziere.
În așteptare, în substanța vâscoasă ca marmelada
s-a topit sângele. Nu a întârziat nimeni. Absențe complexe.”
Miracolul trăirii poate concepe, invocă absurdul coerenței… Revelațiile și exasperările se întretaie în proporții variabile, diminuarea gravitației nu este una fortuită. O siluetă proiectată pe un peisaj, ca martor al lumii, cineva vede prin ochii săi ca prin secțiunea transparentă a unui joc fascinant al prezentului cu trecutul.
Dar să-l cităm pe Epictet:
„Nu uita că ești actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare ca tine. Vei juca puțin dacă drama aleasă e scurtă; mai mult dacă ți-ai ales o dramă lungă. Datoria ta e să joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a ta.”
Tot ce este făcut să dispară poartă semnul acelei treceri a eternității în clipă, „indiciul unei lumi în care Ființa însăși e durată.” (B. Fundoianu). Seducția deonticului nu e aici un platou al inadaptării cât mai degrabă o poetică a zborului într-o lume a aparențelor înșelătoare, pe măsură ce glisează între etern și efemer, dincolo de orice posibile analogii și proiecții. Dar acest zbor construit din imagini sincopate ale unor subtile speranțe are preludiul intens al alterității, devine parte a confesiunii în curs de sedimentare:
„Când simt durerea ca o punte între memorie/ și corespondențe, îmi ridic privirea și văd/ lucarnele acoperite cu mătase neagră/ Inspir întunericul. Mă tem/ că sunt înconjurată de sfincși,/ culcușiți în măști mortuare./ Mă-ntorc spre singura sursă de lumina:/ smerita lumânare se va stinge în curând./ De pe partea mea,/ nu se aude nici un oftat./ Știu că nu sunt singurul spectator,/ dar m-aș simți mai bine/ dacă s-ar apleca la urechea mea cineva/ și mi-ar șopti: – Am văzut/ arătare de îngeri!”.
Misterul lumii nu pare așadar un simulacru, el tinde să devină acel „obscur obiect al dorinței”, o enormă ardoare/ divizare sentimentală își caută identitatea fără a forța nici un compromis. Ceea ce vizual este linia orizontului pare reconstituirea în deliberat răspăr a așteptării, ca un nou spațiu ce trebuie îmblânzit. Nu e atât o temă a feminității cât una a năzuinței, un timp ce ar putea fi captat doar prin imagini ușor blurate, adesea întregul…
Împărțit în trei capitole ,Cicatricile zilei, Genele albe ale nopții și Mai mult decât vegetal, volumul apare ca o ceremonie dilatată printr-o raportare la momentele revelației și visurile imaculate prinse într-o rețea de ecouri melancolice. Sublimat în tandrețea aspră a risipirii, erotismul e scheletul construcției poetice; el nu joacă rolul de cenzură, presupune un verdict pieziș asupra trecerii timpului într-un templu ascuns, unde exercițiile de memorie nu sunt atât de cronofage. Cu atât mai evidentă devine și condensarea sensibilității, o sensibilitate acerbă, asamblată ca într-un puzzle, ale cărei umbre lungi păstrează mereu un clarobscur nostalgic :
„Mă săruți când buzele îmi sunt pline
de sucul dulce al piersicii coapte
Tu ești ca musca. După ploaie,
deschid fereastra și intri neinvitat
în aerul meu cald.
Dar vino, așează-te lângă mine,
când camera mea e despărțită de lume
cu două ferestre opacizate de ceață,
iar corpul meu nu atenuează temperatura de gheață.
Dacă vei veni și în acele zile,
când toate legile îți interzic să vii,
îți promit:
Voi fi mereu răcoarea ta,
atunci când soarele torid va pârjoli florile câmpului;
Voi fi mereu căldura ta,
atunci când zăpada îți va acoperi mormântul,
în care și eu…” (Cum voi fi a ta Alecestis)
Și, dacă există clipe de iluminare există și un spirit al extincției, conștientizarea unui excelsior dar și a unei apocalipse ascunse… „O bucată de zi în mijlocul nopții” este mareea existențială a unei penitențe asumate poetic de Violeta Savu; deseori căutarea/ explorarea eului profund produce antinomii: visul și realitatea, bucuria clipei și tristețea trecerii, alteritatea și identitatea:
„în neclintire liniștea/ ca și cum ai asculta/ de pe un alt vârf/ mult îndepărtat și mai înalt/ cenușa unei erupții/ pliniene și te-ai convinge/ că liniștea e neclintită/ după ce lava a mușcat apa/ înghițit de remușcare/ adăpostit de piatră/ pe insula a fost găsit/ unicul supraviețuitor.” (În neclintire liniștea)
Evaziunea din spațiu/ timp poate părea oricât de vinovată; în voia valurilor se nasc destule întrebări… Poate fi memoria, insula din care se bifurcă lumi posibile? O voce plecată la îndemnul unui vis în care să-și caute un sens?
Și dacă da, nu este vorba despre o iluzie închisă în turn, nu ceea ce este probabil să existe sau să se întâmple? O lume adevărată, construită din cuvinte deschide mai tot timpul calea potențialului suspans…
