Nu este ușor dar nici greu să scrii despre romanul Doinei Ruști, FERENIKE. Încă golit de iluzii, tabloul complet al acestui timp al copilăriei încastrat într-o lume marqueziană a sclipirii inocente, paradisiace dintr-un infern aproape cinematografic al imaculării.
Acest demers autobiografic, pornind undeva de prin ani 60 poartă dintr-o perspectivă aeriană ditamai balonul umplut cu suflu cald al metabolismului afectiv, nu ca picaj vertiginos, prin ochii unui copil în ipostaza sa pură-senină și sfârșind ca o revoltă matură, mai mult decât simbolică în ceea ce privește noima libertății și mai presus de toate, a identității umane.
Însă aceasta nu este decât o ipostază, un vas comunicant ce însuflețește un roman al sedimentării memoriei în care lumea Comoștenilor fojgăie, suferă, aspiră la o nouă matcă a existenței din cenușiul provinciei, al umilinței iar aneantizarea conștiinței constituie reversul acestei stări. Toate acestea sub ochiul atent, cercetător al prozatoarei, un mixaj de derizoriu îmbrăcat în aura emoției pure și a schimbărilor profunde la care asistă.
Pentru cititorul nefamiliarizat cu scrisul acesta, prima impresie ar putea echivala cu vizita într-un muzeu al figurilor de ceară. Privești atent încercând să ghicești ce stări, ce emoții sălășluiesc îndărătul acestor chipuri imortalizate în istoria clipei iar dacă ai răbdarea să zăbovești puțin apare aceea senzație de déjà vu. Parcă ai fost aici într-un trecut foarte îndepărtat și încerci să-ți reamintești.
Totul se derulează amețitor dar experiența aceasta îți lasă aceea impresie de dispariție a noțiunii de timp, statuile de ceară încep încet, încet să se însuflețească, să prindă viață. Să ți se poată atașa și susține. Îți trebuie aceea poveste atât de potrivită, acele fericite tonuri alb-murdare care comunică atmosfera…
„Și-n ziua de azi, după atâta vreme, mi-a rămas plăcerea de-a cerceta fețele oamenilor, de a căuta poarta. Să mă uit în ochii cuiva până când îi văd ezitările, fricile, grămăjoara de mizerii din spatele figurii senine – toate astea fac parte din preocupările mele crude…”.
De aici începe demersul autoarei, dintr-o religie blajină a descoperirii și comunicării; din aceea complicitate cu ea însuși, puterea alchimică a memoriei încearcă să găsească un culoar între confesiune și sens. Prima ieșire la teatru, primele sandale, începutul de vară la Comoșteni…
Ab initio, personajele prinse într-o plămadă fabuloasă, înmiresmată cu mirodenii – casa în locul unui vechi cimitir, moara părăsită, la stafii, Jiul plin de zâne ce urcă la suprafață într-o anumită perioadă a anului… Pe drumul nesfârșit al oglinzilor paralele, orice mitologie pare perspectiva fantastică a realității, țipătul uman după speranță. Printre meandre, abisuri, înțelesuri și mirări, bunica Mițulica, funciar dominată de aspirația energiei neconsumate a invocației/ dominației, Predeasca, prietena ei cea mai bună, Străbunicul Câinele, „dascălul câine”, supranumit așa de foștii elevi datorită cerbiciei sale… Părinții Cornel și Muc „învinșii eroici și sublimi”, „nebunul” Tavică, cel ce voia să se facă doctor de epilepsie, înecat în apele Jiului, Gică, farmacista Florence, Flori, proiecționistul Ionel, popa Florian, Fantomas și multe alte personaje alimentează un balans permanent al înaltului zbor dintre năzuință și abdicare.
Un tulburător exercițiu de autorevelare și miraj fragmentat de zbateri și interiorizări punctate. Evadarea din real în vis și viceversa. Esența ludică a trecerii care se lasă doar întrezărită, cu intermitențe. Pare o cursă a supraviețuirii/ ieșirii din timp la capătul căreia puțini se vor salva. A fugii de orice întindere.
Precum în glissando, valsând dintr-un suflet în altul, moartea scrie și rescrie scenarii arhetipale. Ferenike, ca un alter ego al naratoarei. Atleta antică ce participa incognito la întrecerile de atletism de pe stadioane. Interzisă ca femeie, acceptată ca bărbat. E ca un fel de moarte și înviere în același timp. Rezerva sa de nemurire. Iar premisa cărții este povestea dinăuntrul visului și visul invadează pe nesimțite paradisul originar al ființei. Ca înfățișare a feminității, Muc intuiește adevărul, căutându-se pe sine într-un timp din care, într-un fel sau altul, a fost alungată. Aceleași semne ale captivității le regăsim la Cornel, tatăl povestitoarei, întruchiparea pasiunilor obsedante și a rebeliunilor nevinovate. Moartea lui ca urmare a unui asasinat politic semnifică pierderea unui sens, a unui reper al vieții afective și sociale. Dispare o lume și mult timp nu sunt semne că apare alta. Este o experiență a tragicului apăsător „suspendat” în epoca sa de decadență, această imagine obsesivă a trecutului:
„Un roman autobiografic e literatură, cred eu, mai mult decît o confesiune asumată, ori decât un construct la persoana I, de care autorul se dezice cu mofturi”.
O memorie care stă mereu gata să încolțească, fără a se mai folosi de o anume știință a substituirii care ia act de distanța temporală; a povesti provoacă iluzia reliefului, orice realitate are o mică ficțiune, o ploaie care șterge existențe, locuri, fotografii, impunând dorința de a retrăi încă odată totul prin vocea naratorului:
„Despre fotografii n-am spus niciodată nimic, dar nici n-am îndrăznit să mai iau vreo poză din dublurile familiei. Și n-a fost bine. La moartea lor, o mînă străină a aruncat ce mai rămăsese, iar eu, într-un fel am luat-o de la început, fără istorie. Și ce nevoie am de fotografii, când ei sunt în permanență în mine? De câte ori vine vorba despre amintiri, văd în minte fotografia în care capul lui Tavică lipsește, șters, poate plecat la plimbare, și nu dizolvat în apele ploii, îl văd plutind printre blocuri, ca să se așeze pe silueta unei femei, dintr-o bucătărie de la marginea unui cartier cu blocuri socialiste”.
Acest eșantion de conștiință pare a fi punctul de întâlnire al (re)scrierii experiențelor unei identități aproape frustrate, o cale spre receptarea senzorială a lumii. Ferenike poate fi singurul dar natural, nu, însă, greu, pânza cinematografică a bucuriei de a trăi, „ușa către victoria trecătoare și moarte…purtătoarea biruințelor efemere…Mi se părea înrudită cu mine, în stare de a se desprinde de tot. O vedeam alegând căi subversive, ca să ajungă în visele mele. Era aceea parte din mine, de luptătoare.”. Și pare-se are ceva din frumusețea, cruzimea și esența lumii…
Ca într-un exercițiu de supraviețuire, victoria e când aproape, când mult prea îndepărtată. La un moment dat nici nu mai contează.
De aici încolo te poți apropia de oglinda în care sălășluiește neînaripată, Ferenike…
