Este Nicolás Maduro un personaj tragic, crucificat pentru ideile și lupta sa în slujba poporului venezuelean ? Eu l-am perceput mai degrabă ca pe un epigon al dictatorului latino-american coborât din „Toamna patriarhului”, romanul lui Gabriel García Márquez.
Conducând prin frică, violență și cult al personalității, trăind în singurătate extremă, paranoia și degradare fizică și morală, patriarhul lui García Márquez era venerat ca o figură aproape mitică, dar în realitate era gol, abandonat și manipulat de cei din jur. Comparația pe care am făcut-o în articolul precedent, „Leana din Caracas”, între Maduro și consoarta lui, Cilia Flores, pe de o parte, și cuplul Ceaușescu pe de altă parte, mi-au atras critici serioase din partea romanticilor socialismului. Aceștia îl văd, mai degrabă, pe Maduro ca pe un „Hristos răstignit a doua oară”, atât de dureros descris de Nikos Kazantzakis, părintele lui Zorba, în romanul sau din 1948. Un revoluționar neînțeles, sabotat de istorie și sacrificat de farisei. Și totuși, între cele două romane, Nicolás Maduro este mult mai apropiat de „Toamna patriarhului” decât de „Hristos răstignit a doua oară”. Maduro seamănă mult mai mult cu patriarhul pentru că este un conducător care moștenește o revoluție, o golește de conținut și o transformă într-un mecanism de supraviețuire personală. El este dictatorul târziu, nu revoluționarul idealist. De ce nu este Maduro un „Hristos răstignit a doua oară”? Pentru că, în romanul său, Kazantzakis vorbește despre sacrificiu, asumare morală, identificare reală cu cei săraci, suferință trăită. Chiar dacă discursul oficial al chavismului, ideologia de la care se adapă Maduro și regimul său, folosește limbajul poporului, al luptei pentru idealuri mărețe, practica este opusă. Puterea lui Maduro nu se sacrifică pentru oameni, ci oamenii sunt sacrificați pentru putere. Hugo Chávez, înaintașul său, cel puțin simbolic, putea fi asociat cu un mesianism popular. Maduro este însă doar figura toamnei, nu un Hristos răstignit de sistem, ci un patriarh care trăiește printre ruinele unei promisiuni marețe. Maduro nu este nici măcar Juan Domingo Perón, figura mesianică sud-americană, care instituționalizează carisma și o transformă în sistem politic. Cu atât mai puțin Castro, revoluționar de epopee, încărcat de mit, respectat chiar și de adversari. Castro a construit un regim care a supraviețuit omului. Oare va supraviețui Maduro regimului său ? Cei care dau credit socialismului comunistoid nu știu sau ignoră că, fără transformarea morală a individului, orice revoluție devine tiranie. Comunismul, în forma lui pură, promite schimbarea omului. În fața neputinței, încearcă însă să o impună din exterior, prin forță și teroare. Așa apare apoi deviaționismul, lagărul de reeducare, epurarea și, în final, rescrierea memoriei colective. Orice idee care promite mântuirea omenirii, dar ajunge să ignore omul, îl răstignește din nou pe Hristos.
Venezuela este adesea invocată ca exemplu de „rezistență” sau de „nedreptate externă”. Cifrele spun însă altceva. Este un stat care a eșuat în funcția sa elementară, aceea de a asigura o viață demnă propriului popor. Salariul minim și pensia de stat sunt astăzi echivalentul a sub 10 dolari pe lună. Cu această sumă poți cumpăra mâncare pentru câteva zile. Un coș alimentar minim pentru o familie ajunge la 300–400 de dolari lunar. Diferența dintre venit și supraviețuire nu este un decalaj, este un abis. Pensionarii, cei care au muncit o viață întreagă, sunt condamnați la dependență totală. Pensia nu acoperă nici hrana, nici medicamentele. Asistența socială există ca discurs. Ajutoarele distribuite de stat, pachete alimentare sau transferuri simbolice, nu scot oamenii din sărăcie. Ele o administrează politic. În Venezuela, sărăcia nu este combătută, ci gestionată. Sistemul de sănătate publică este aproape paralizat. Lipsesc medicamentele esențiale, echipamentele și personalul. Consultațiile sunt „gratuite”, dar tratamentul este adesea imposibil fără bani sau relații. Sănătatea a devenit un privilegiu, nu un drept. Și totuși, Venezuela se laudă cu o rată a alfabetizării de aproape 98%. Da, oamenii știu să citească. Dar ce valoare are alfabetizarea într-o țară unde profesorii sunt plătiți cu echivalentul a 20–40 de dolari pe lună, școlile funcționează cu program redus, copiii abandonează școala pentru a munci sau a migra cu familiile lor ? Alfabetizarea a supraviețuit ca statistică. Educația, ca șansă reală, nu. Venezuela nu poate fi comparată cu România, deși multe tușe din tabloul de mai sus vă sunt familiare. Poate doar cu România anilor ’80, când și noi eram alfabetizați, dar ținuți în lipsuri. Pentru românii care au trăit acei ani, Venezuela nu este o enigmă exotică. Este o amintire. Aceeași logică a unui stat care declară succesul, în timp ce populația stă la cozi, în frig și în întuneric. România ceaușistă era, la fel ca Venezuela de azi, aproape complet alfabetizată. Școala funcționa, diplomele se obțineau, propaganda vorbea despre „omul nou”. Dar alfabetizarea nu ținea de foame. Cunoștințele nu încălzeau casele, iar carnetul de note nu umplea frigiderul. Exact ca în Venezuela de astăzi. În România anilor ’80 oamenii aveau salarii pentru că munca era obligatorie, dar mâncarea era raționalizată, curentul întrerupt, căldura pe sponci. În Venezuela salariile există pe hârtie, pensiile sunt plătite formal, dar valoarea lor reală este aproape zero. Diferența este de formă, nu de fond. Atunci stăteai la coadă, acum nu îți permiți prețul. Ceaușescu plătea datoria externă pe spinarea populației. Maduro plătește supraviețuirea regimului cu sărăcia permanentizată. Diferența majoră? România anilor ’80 era o închisoare, Venezuela este o hemoragie umană. Peste 7 milioane de oameni au plecat din țară, ca și prietenul meu Roger care, după treizeci de ani de muncă la Filarmonica din Caracas, s-a trezit cu o pensie de 50 de dolari pe lună. Românii nu ar trebui să privească Venezuela cu superioritate și nici cu admirație nostalgică, ci cu memorie.
Undeva pe malul Atlanticului, Roger încă cânta la vioară și se gândește la prietenii din România pe care i-a părăsit la începutul anilor ’90 în căutarea unei vieți mai bune. După atâția ani, Venezuela, cealaltă patrie care i-a dat o familie, i-a răpit șansa unei bătrâneți demne, răstignindu-l a doua oară….
Criticii și aliații SUA condamnă capturarea lui Maduro la Consiliul de Securitate al ONU
Relatare de la procesul lui Maduro. Zăngănitul cătușelor de la picioare se auzea de departe
Da, ce să-ți povestesc! Îți pune americanul sancțiuni, nu poți importa alimente de bază, medicamente (excepție doar pentru Chevron ca să nu sufere și băieții buni) și te aștepți ca Venezuela să fie prosperă! Ștampila cu dictatura este o caterincă care prinde doar la busteriști. Aștept un articol și despre dictatura din China, despre înfierarea Partidului Comunist Chinez și despre cum suferă miliardul ălă da nefericiți chinezi. Cum nu au ei democrație și nu pot să-și voteze conducătorul.
Continua seria hazlie de analiza politico-istorica Venezuela vs.Romania il opreste cineva pe VI
Jos pălăria pentru Adrian Severin! Ce a scris pe aici aia a susținut și la Tucă. N-a dat 1 mm înapoi.
toate puterile conduc prin frica acesta fiind si motivul pentru care, de fapt, nu sint puteri. puterea este exclusiv interioara. iti lipseste, esti o trauma pe picioare care se manifesta (in dispretul vietii). astia sint liderii de azi si de ieri… iar puterea interioara este intelepciune, frumusete, iubire, pace.
tot ceea ce provine din altceva se numeste esec uman. adica traim, in prezent, 2000 de ani esec… si mai bine… „noi credem ca…”