Personalitate polivalentă a culturii române, Dominic Stanca a întruchipat destinul artistului complet: actor de o prezență magnetică, poet cu sensibilități arhaice, prozator și dramaturg de rafinament. Membru marcant al „Cercului Literar de la Sibiu”, el a reușit să îmbine rigoarea scenei teatrelor din Cluj, Reșița sau București cu o operă literară profund ancorată în istoria și legendele Transilvaniei. Deși s-a născut la Cluj, spiritul său a rămas indisolubil legat de Orăștie – orașul refugiului, al anilor de liceu și al „burgului imaginar” Walderoda – loc unde și-a modelat talentul și unde a rămas cunoscut drept un fiu adoptiv iubit al cetății.
S-a născut la 31 ianuarie 1926, la Cluj. Fiul doctorului Dominic Stanca și al Corneliei, născută Vlad. Urmează clasele primare (1932-1936), apoi cursurile Școlii Normale de învățători de la Cluj. Continuă ultimele clase de liceul Orăștie, unde familia se refugiase după Dictatul de la Viena și unde bunicul matern, preot unit în satul Beriu, avea o casă, la Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, absolvent al promoției 1944. Aici îi este coleg, printre mulți alți, pe Andrei Scrima.
La insistențele familiei se înscrie la Facultatea de Medicină a Universității „Regele Ferdinand I”, Cluj, la care renunță, însă curând şi se înscrie la Drept. Un an mai târziu, suferă o formă gravă de febră tifoidă, boală ale cărei sechele îl vor urma în continuare şi îi vor marca prematurul sfârşit. în 1946, se înscrie la Academia de Muzică şi Teatru din Cluj. Studiile de Drept le încheie în 1948, iar pe cele de Teatru în 1949. În 1951 îl găsim actor titular la Teatrul Naţional din Cluj, în 1952 este actor la Reşiţa, pentru ca în 1954 să devină actor la Teatrul Nottara din Bucureşti, unde se căsătoreşte cu regizoarea Sorana Coroamă.
Între anii 1944-1946 se atașează grupării „Cercului literar” de la Sibiu. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1944). Din anul 1945, începe să scrie ciclul „Nunțile de la Romos”, care vor fi tipărite în volumul „Strada care urcă la cer” (1977).
Parodia, în șase tablouri, „Suferințele tânărului Faust”, scrisă la Orăștie datează din anul 1941, datează. Impresionat de realitățile războiului scrie ciclul de poeme „Ceruri arse”1942-1945). Debutul literar cu poezia „Crengi” în revista „Fundațiilor regale”(1944).
Între anii 1946-1949, urmează cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, specialitatea Dramă-Comedie. După terminarea facultății este angajat la Teatrul Național din Cluj (1948-1952), unde joacă roluri alături de mari actori ca: Sadova, Ioan Tălvan, Dorina Ghibu.
În 1955, termină Moara lui Veselin, publicată postum în volumul Timp scufundat (1981). Debutează editorial în 1957 cu volumul „Roata cu şapte spiţe”, unde evocă figura legendarului Horea şi scrie povestirile din volumul Hurmuzul Jupâniţei, o cronică moldavă. în 1960 devine actor la Teatrul Giuleşti, iar un an mai târziu se mută la noul Teatru Delavrancea (denumit ulterior „Ion Vasilescu”).
Între a1952-1953, evoluează ca actor la Teatrul din Reșița. Revine la Cluj în 1953, la Teatrul Național, unde rămâne până în 1954, când Miriette Sadova îl aduce prin transfer la Teatrul Nottara din București. Debutul literar cu poezia „Crengi”, în revista Fundațiilor Regale (1944), ca debutul editorial săi fie volumul „Roata cu șapte spițe” (1957).
Între 1960-1961, este actor la Teatrul din Giulești, apoi la Teatrul „Ion Vasilescu”(1961-1971). În 1971 se pensionează medical. În 1963, are loc de-butul său dramaturgic, cu comedia „Meci la Chintesani”), jucată la Teatrul Giulești.
Anul 1963 este marcat de prima călătorie la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, scriind prima formă a Itinerariutui Dacic. Cea de a treia sa piesă, Cenuşăreasa şi Anul Nou, este pusă în scenă la Teatrul de Stat din Oradea în 1965. în 1968 apare volumul Pentru un hoţ de împărat, inspirat de baladele ardeleneşti ţesute în jurul figurii lui Avram Iancu, precum şi volumul Hurmuzul Jupâniţei. în 1969, călătoreşte la Weimar, în acelaşi an scriind romanul Walderoda (burg imaginar, dublură a Orăştiei), rămas nefinisat. Debutează editorial în poezie cu poemul baladesc GRI-RU-GRI, în 1970, iar un an mai târziu publică volumul Balade, cu mici scenete hiperbolice în decor arhaic. între 1974-1976 lucrează la ciclul De şapte ori câte şapte, tipărit postum. în 1976 apare volumul O sălbatică floare, în acelaşi an suferind crize cumplite de angor pectoris.
În 1968 îi apare la editura pentru literatură volumul „Pentru un hoț de împărat”, care cuprinde ciclurile: „Mortul săracilor”, „Roata cu șapte spițe”, „Tulnicele Iancului”.
În urma călătoriei în R. D. Germană, la Winner (1969), scrie romanul Walde Roba (burg imaginar dublu al Orăștiei transilvane).
La Editura „Ion Creangă” îi apare volumul pentru copii „GRI-RU-GRI” (1970), cuprinzând un poem baladesc.. Este debutul său editorial în poezie.
La 31 ianuarie 1972, colegii de teatru îl sărbătoresc, la aniversarea de 46 de ani, prezentând un „Recital Dominic”. În același an îi apare volumul „ O sălbatică floare”.
Se stinge din viaţă la 26 iulie 1976, în urma unei boli cronic-progresive cardio-vasculare, urmare a maladiei suferite la 19 ani.
„Cine n-a trecut prin Orăştie este numai pe trei sferturi om; cine a trecut şi nu s-a oprit la «Coroana» este numai pe jumătate om; cine s-a oprit la «Coroana» şi n-a băut o bere, acela este numai un sfert de om; iar cine s-a oprit ia «Coroana», a băut o bere şi n-a mai cerut alta, acela pur şi simplu nu este om! Căci o bere băută la «Coroana» nu este o bere obişnuită, pe care o puteai sorbi la Teiuş între două trenuri sau la birtul din Şibot când veneai de la Vinţ.
Era o bere „Schulleri”, produs autohton, din care a băut chiar arhiducele Ferdinand în 1899 şi dr. Ottokar Prohaszka, primatul de Strigoniu, la un an după el, şi de atunci nici arhiducele, nici cardinalul n-au mai apreciat berea Pilsen. Au cerut chiar să li se trimită acasă zece butoaie cu bere Schulleri. Ei, unul care trecând prin Orăştie s-a oprit la «Coroana» , a băut o halbă ş-apoi a plescăit din limbă: «Să mai vină una! Straşnică bere!», acela e un om şi jumătate!” Sunt câteva din multele spuse de scriitorul şi actorul Dominic Stanca, un fiu adoptiv al Orăştiei.
A colaborat cu revistele: Tribuna, Viața Românească, Luceafărul, Cronica, Echinocțiu, Familia, Gazeta literară, șa.
Dominic Stanca s-a stins din viaţă prematur, la 26 iulie 1976, lăsând în urmă o moştenire culturală densă, în care teatrul şi literatura s-au împletit până la confundare. Deşi marcată de suferinţa unei boli cronic-progresive care i-a tăiat elanul la doar 50 de ani, existenţa sa a fost una a pasiunii debordante pentru frumos şi pentru spiritul locului.
Dincolo de rolurile interpretate pe scenă alături de marii maeștri ai timpului sau de volumele premiate, rămâne imaginea omului atașat de deliciile și poveștile simple ale vieții. Prin elogiul adus cu atâta savoare berii de la „Coroana” și spiritului Orăștiei, Dominic Stanca a demonstrat că a înțeles perfect măsura umanității: aceea de a te bucura de clipă, de a onora tradiția și de a transforma suferința în artă. A plecat dintre noi lăsând în urmă pagini nemuritoare și amintirea unui artist care, prin tot ce a creat, a fost cu adevărat „un om și jumătate”.
Referințe: Simion Eugen, „Dicționar general al literaturii Române”, vol. VI, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2007; Razba, Maria – „Personalități hunedorene” [Oameni de cultură, artă, știință, tehnică și sport (sec. XV-XX) – Dicționar]; Ediția a II-a
