România și miliardele SAFE: revoluție în apărare sau iluzie?

România va accesa prin mecanismul european SAFE suma impresionantă de 16,68 miliarde de euro, bani destinați modernizării infrastructurii critice și înzestrării Armatei. O parte substanțială a acestui pachet, aproape 9,53 miliarde de euro, este dedicată direct Ministerului Apărării Naționale. Oficialii promiteau un obiectiv ambițios: revitalizarea industriei de apărare naționale, prin transfer de tehnologie și producție locală în parteneriat cu giganți industriali internaționali. Întrebarea este însă: cât de realist este acest plan?

Promisiuni mari, constrângeri tehnologice evidente

Din cele 21 de programe incluse în SAFE, zece sunt achiziții comune cu alte state, iar 11 vor fi achiziții individuale ale României. Planul prevede producția locală a echipamentelor pentru forțele terestre – de la vehicule blindate Piranha V și Cobra 4×4, la obuziere K9 și turele Elmet. Totuși, generalul (r.) Dan Grecu avertizează că nu trebuie să ne facem iluzii: „Nu vom produce avioane de generația a 5-a la Craiova și nici IAR-99 Șoim nu reușim să facem. Trebuie să fim realiști, dar ce poate fi realizat aici, trebuie exploatat”, a spus acesta citat de Defense România.

Evident, anumite tehnologii rămân exclusiv în mâinile partenerilor internaționali: elicopterele H225M vor fi produse în Franța, iar rachete sofisticate sau sisteme antiaeriene de ultimă generație nu pot fi fabricate în România în prezent.

Cu toate acestea, industria de apărare românească a demonstrat deja că poate integra programe complexe de producție terestră. Vehiculele blindate și armamentul individual deja produse sau în fază de producție internă confirmă că există o bază industrială pe care se poate construi.

De ce obsesia pentru „localizare”?

Pentru România, producția locală nu este doar un moft, ci o chestiune de securitate națională. Sorin Encuțescu, coordonatorul strategiei industriei de apărare, explică: „Localizarea și transferul de tehnologie oferă autonomie strategică și acces imediat la lanțurile de aprovizionare. Într-un scenariu de criză sau conflict, aceste capabilități devin vitale.”

Practica nu este unică. Polonia, de exemplu, a dezvoltat programe de cooperare cu producători străini, reușind un grad de localizare aproape 100% pentru anumite sisteme terestre și chiar mai mult pentru nave. România poate urma acest model, concentrându-se pe ceea ce are deja tradiție: echipamente pentru forțele terestre și, într-o măsură mai mică, sisteme navale – programele SAFE includ achiziția a două nave de patrulare și două vedete pentru scafandri.

Prioritatea: echipamente pentru forțele terestre

Generalul (r.) Dan Grecu subliniază că mobilitatea și armamentul forțelor terestre trebuie să devină coloana vertebrală a producției locale. „Chiar dacă nu putem produce toate armele și sistemele de ultimă generație, armamentul individual și vehiculele blindate pot fi realizate aici. Pentru cele 240.000 de arme individuale, refuz să cred că nu putem produce local, indiferent dacă vorbim de puști de asalt sau muniție standard.”

Astfel, România mizează pe un model mixt: parteneriate internaționale pentru tehnologiile complexe și producție locală pentru tot ce este fezabil, astfel încât investițiile europene să genereze și valori industriale durabile.

România între realism și ambiție strategică

Ceea ce face SAFE interesant nu sunt doar sumele uriașe, ci și mesajul politic: România își dorește să recâștige independența tehnologică și capacitatea industrială într-un domeniu unde tradiția a fost mult timp puternică, dar subfinanțată.

Întrebarea care rămâne deschisă este dacă autoritățile vor putea să transforme aceste fonduri în capabilități concrete sau dacă multe proiecte vor rămâne la nivel de declarații politice și planuri pe hârtie.

Pentru moment, România pare să fie în pragul unei noi etape în industria de apărare: dacă va ști să valorifice transferul de tehnologie și producția locală, s-ar putea transforma într-un pol regional al armamentului pentru forțele terestre și sisteme navale. Altfel, riscul este ca miliardele europene să devină doar o listă impresionantă de proiecte nefinalizate.