România, membră a Uniunii Europene de aproape două decenii, pare să fi rămas captivă într-o postură periferică: prezentă fizic în structurile europene, dar absentă în influență și viziune. Ineficiența noastră nu vine din lipsa de oportunități, ci dintr-un amestec toxic de amatorism politic, ego personal și indiferență față de interesul public. Reprezentanții noștri par mai degrabă contaminați de reflexele vieții politice interne, o scenă în care interesul național a fost golit de conținut și redus la o lozincă de campanie. La Bruxelles, România nu vorbește pe o singură voce, ci pe mai multe tonuri disonante, adesea contradictorii. Fiecare ministru, europarlamentar sau diplomat pare să acționeze pe cont propriu, fără o strategie comună, fără direcție clară și, mai ales, fără o înțelegere profundă a modului în care funcționează mecanismele comunitare.
Această fragmentare reflectă o realitate dureroasă: politicul românesc nu are o cultură a responsabilității, ci una a improvizației. Se confundă prezența la masa europeană cu participarea reală. Se confundă comunicatul de presă cu influența. În loc să vină cu inițiative, România reacționează, mereu în contratimp, mereu justificându-se, mereu pe poziția celui care „n-a știut” sau „n-a fost consultat”. În timpul negocierilor pentru Pactul Verde European și Politica Agricolă Comună, țara noastră a oscilat între susținerea unor măsuri ecologice ambițioase și apărarea unor industrii poluante, fără o analiză coerentă de impact. Ministerele se contrazic între ele, diplomații nu au mandat clar, iar premierii – indiferent de partid – tratează Uniunea Europeană ca pe o scenă de imagine, nu ca pe un spațiu real de construcție politică.
Această incoerență a costat România pierderea de fonduri, de credibilitate și de inițiativă. De fiecare dată când Bruxelles-ul solicită clarificări sau planuri de acțiune, Bucureștiul răspunde cu întârzieri, justificări și promisiuni vagi. Cronica neputinței în gestionarea fondurilor europene e deja proverbială. De ani de zile, anunțăm „recorduri de absorbție”, dar realitatea din teren este alta: proiecte întârziate, licitații contestate, bani returnați și administrații locale paralizate de birocrație. Planul Național de Redresare și Reziliență, care ar fi trebuit să devină o strategie de modernizare, s-a transformat într-un câmp de luptă între ministere și partide. În loc să colaborăm, ne certăm pe jaloane, pe cine anunță primul o tranșă de plată și pe cum se împart meritele.
În Parlamentul European, România nu se distinge prin viziune, ci prin fragmentare. Europarlamentarii noștri se comportă adesea ca niște comentatori de platou, preocupați mai mult de duelurile interne decât de construcția unei poziții comune. În voturile privind Mecanismul pentru Statul de Drept sau dosarele energetice, am asistat la o lipsă totală de solidaritate națională: unii au votat strict pe linie de partid, alții au preferat să se poziționeze demonstrativ, doar pentru a câștiga capital mediatic acasă. În loc de diplomație și competență, avem un spectacol continuu al ego-urilor.
Diplomația românească la Bruxelles e, de asemenea, simptomatică pentru acest blocaj. Posturile-cheie sunt adesea ocupate pe criterii politice, nu meritocratice. Lipsa de profesionalism și de continuitate a făcut ca România să piardă influență în instituțiile europene, acolo unde alte state din regiune – Polonia, Cehia, Bulgaria – au reușit să impună oameni și interese. La noi, reprezentarea externă funcționează mai mult ca un birou de protocol decât ca un centru de strategie.
În tot acest timp, pe plan intern, România traversează un fenomen și mai neliniștitor: renașterea cultului lui Ceaușescu, o nostalgie alimentată de populism, frustrare socială și manipulare mediatică. Personajul care ar fi trebuit să rămână simbolul unui regim opresiv și al falimentului moral al dictaturii este astăzi evocat cu o ciudată indulgență, uneori chiar idealizat. În spațiul public se vorbește despre „vremurile bune”, despre „ordine”, despre „demnitate națională”, ca și cum am fi uitat ce a însemnat lipsa de libertate, frica și minciuna instituționalizată.
Și mai grav, acest tip de discurs își găsește ecouri chiar în rândul noilor lideri. De la tentația autoritară a unora până la gesturile simbolice ale altora, se conturează o direcție periculoasă: aceea a restaurării modelului de conducător-salvator, al celui care știe tot, decide tot și nu mai răspunde în fața nimănui. Chiar și în administrația locală, vedem reflexe de putere și exhibiționism public care amintesc, ironic, de vechile „vizite de lucru”. Cultul personalității revine sub forme moderne – prin imagine, marketing și control mediatic. Nu mai e Ceaușescu cel din portrete, dar e ideea lui reciclată: liderul providențial, care nu greșește, care vorbește în numele „poporului”, dar refuză dialogul real.
Această alunecare simbolică spre trecut nu e doar o curiozitate sociologică, ci un semnal grav al degradării conștiinței civice. Într-o țară în care valorile democratice sunt fragile, iar competența administrativă e în criză, nostalgia autoritarismului devine un refugiu fals. Iar acolo unde memoria e selectivă, democrația slăbește.
România a devenit irelevantă nu pentru că e mică, ci pentru că e incoerentă. Europa nu ignoră țările mici – dovadă exemplul statelor baltice, care și-au construit o voce respectată prin expertiză și consecvență. Ceea ce Bruxelles-ul nu poate lua în serios este o țară care se contrazice singură, care nu are o strategie clară și care exportă scandalurile interne în forurile comunitare.
România nu e condamnată la marginalizare. Dar pentru a fi ascultați, trebuie mai întâi să avem ceva de spus – clar, coerent și responsabil. Nu ne mai putem permite luxul amatorismului și al populismului. Europa nu așteaptă pe nimeni. Iar dacă vom continua să ne pierdem în scandaluri sterile și să ne căutăm salvatori în trecut, riscăm să ratăm viitorul.
relevanta este irelevanta daca stii ca traiesti…