Să nu uităm că suntem în Europa!

Puțini autori români au avut darul profeției precum Ion Luca Caragiale. El a surprins cu o luciditate aproape dureroasă mecanismele comediei naționale: demagogia, prostul gust, patriotismul de paradă, trădarea, micile aranjamente și marile „mofturi”. Caragiale folosește frecvent acest termen în „Moftul român”, ziarul său satiric, unde ironizează politica de cafenea în care oamenii discută „probleme naționale” fără să înțeleagă nimic, patriotismul de paradă, snobismul, presa și viața publică pline de scandaluri inventate și opinii superficiale.

La peste o sută de ani de la apariția memorabilei piese „O scrisoare pierdută”, pare că personajele sale n-au îmbătrânit, ci doar și-au adaptat garderoba, limbajul și, chiar dacă s-au înscris în alte partide, nu și-au schimbat caracterul. România de azi continuă involuntar spectacolul început de Caragiale.

Astfel, premierul Ilie Bolojan păstrează intactă esența replicii celebre „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica” atunci când face reforma doar pe spatele „moftangiilor” și îi uită pe marii prăduitori ai societății. Cetățeanul, „turmentat” de promisiuni și deziluzii din zilele noastre, murmura aceeasi întrebare confuza „eu cu cine votez ”, dar constată cu stupoare „ăsta e poporul suveran” care „a votat” ca olimpicul candidat manciurian să crească între două tururi de la 21% la aproape 54%.

La fiecare scandal politic, vocea unui Cațavencu reînvie, calmă și calculată, „trădare, trădare, dar s-o știm și noi”, în timp ce corul marionetelor sistemului, în urma deciziei CCR de anulare a alegerilor din 2024, cântă cu persuasiune aria „curat constituțional”. De câte ori nu am revăzut disputa lui Tipătescu cu Cațavencu „dă-mi scrisoarea și-ți dau candidatura”, dispută devenită un tipar clasic în politică românească prin santajul cu dosare, filmulețe sau informații compromițătoare ?

Ce este drept, azi nu mai cântă cetățeanul turmentat „să trăiți, să înfloriți, și să-mi dați și mie ceva”, ci nepoții, dar mai ales nepoțelele lui Fănică Tipătescu, căruia nevasta lui Ghiță Pristanda îl ghicește slăbiciunea îndemnându-și soțul: „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”. Tot așa, deputații pesediști, precum Cațavencu care se plângea „eu fac politică principială… dar nu mă lasă partidul”, suspină că numai din cauza lui Grindeanu votează cum cere USR-ul. În piesa lui Caragiale, corul final strigă „să trăiască alegătorii noștri”, azi AEP cu listele „la zi” și STS cu infailibilul soft strigă la fel.
.„Eu sunt responsabil, dar nu vinovat”, spune Ștefan Tipătescu in Actul III. Această replică a devenit un adevărat tipar al politicii românești contemporane, perfectă pentru actualul context marcat de scandaluri de corupție, anchete DNA, demisii formale și pase de responsabilitate. Personajul prefectului Tipătescu care se declară „responsabil” ca să pară onest, dar „nu vinovat”, oglindește fidel discursul multor lideri politici de azi care recunosc formal problema, dar neagă orice culpă personală pentru a scăpa de consecințe, aruncând vina pe „sistem”, „moștenire” sau „adversari”.

„Să nu uităm că suntem în Europa”, spune spre finalul piesei același Tipătescu, justificând comportamente politice superficiale și decizii discutabile fără legătură reală cu „valorile europene” ale timpului. Urmașii săi proeuropeni, servili până la trădare, glorifică noile „valori europene” și sperie „boborul” cu mutarea graniței continentului de la Urali la Carpați.
Dacă vă întreb în final, cine este Agamiță Dandanache din zilele noastre ce veți răspunde? Cel din „O scrisoare pierdută” nu e comic doar prin gesturi exagerate, ci prin disonanța dintre cum se prezintă și realitatea capacităților lui. El spune „trebuie să fim europeni, să ținem pasul cu lumea…mai ales când se votează”. Dandanache din zilele noastre are intuiții, dar știe sigur ce știe și ce nu știe. Are nevoie de GPS când garda de onoare îi prezintă onorul și este excesiv de jovial indiferent de situație. Ați ghicit ?
Această actualitate caragialiană nu e o întâmplare, ci o dovadă a profunzimii observației sale. Caragiale nu a caricaturizat o epocă, ci natură umană perenă. De aceea, fie în secolul XIX, fie în XXI, replicile rămân aceleași, doar decorul se schimbă.