Între real/ surreal, poezia Gabrielei Gherghișor aduce o miză aparte, impregnarea discursului poetic de biografie, un fel de neîncetată metamorfoză a eului frisonat de emoție, aici materie confesivă, o desfășurare ca și completă de flux trăit între rod și risipire, purtată ca o povară inefabilă marcată de patina melancolică.
Sub zodia miracolului cotidian, ce titlul, parcă ciudat și ambiguu, „Văduva plătește dublu”(Editura Cartea Românească,2024) , sentimentul marginalității și fragilității ființei se detașează de trăirea propriu zisă, într-o cromatică, pe alocuri, viscerală, prin toate volutele și meandrele frazei – atinge uneori frontierele unei nostalgii iminente…
Această incursiune în apocalipsa tulbure a originarului, inevitabila condiționare a coborârii în adâncul sinelui, aspirația spre un dincolo metafizic supusă rigorilor devenirii spulberă praful și pulberea unui eu asaltat de propria singurătate; un lung și fragmentizat tunel ce este prefigurat de titlul primului capitol – „Destrămări”. Privit printr-o perspectivă cinematografică, prezentul este conștiința însăși, autoreflectându-se:
„Nu am rădăcini, nu am viitor în sângele meu.
Patria e somn fără vise.
Când te pocnește realitatea,
umbli cu fruntea bandajată
ca un rănit de război.
Sufletul meu deșirat ca pânza Penelopei noaptea
nu mai poate înveli nici un suflet.”
Pentru ca mai apoi „regresând” ontic pe un tărâm incert, putința comparației, constituindu-se într-o alteritate, motivul dublului, al dureroasei scindări:
„Vedeam lucruri care ar fi putut fi frumoase/ dacă le-aș fi putut atinge./ Dar nu le-am atins niciodată și niciodată n-o voi face./ Erau ca gheața fragilă sau sticla…”
Parcă ar fi un paradox al oglindirii, bine descris de James W. Fernandez: „privindu-l pe celălalt, ne vedem pe noi înșine, privindu-ne pe noi înșine îl vedem pe celălalt”. Nu este mai puțin adevărat că în viziunea poetei, culoarea neliniștii e înăbușită prin sublimarea trăirilor, e un ritual al revoltei , fervorii și euforiei:
„Văd globul ca un balon în mâna unui dictator,/ e o peliculă veche./ Explozia mă năucește./ Trezește-te îmi spun,/ dar piramidele de trupuri însângerate ale omenirii/ s-au întipărit pe retina./ Realitatea a devenit un film psihedelic/ și nu ai niciun zid să te aperi./ …Doamne, dacă tu mă privești de sus/ și eu te privesc de jos,/ privirile noastre se vor întâlni/ într-un punct de lumină.”.
Ori, la presentimentul acestei divine frumuseți, resursele de imortalitate aglutinează dezlănțuirea fenomenologică, primele contururi ale lumii concrete captive în conturul de gheață a unei conștiințe cerebrale cu știința rafinată a unor imagini disparate în ordinea/ dezordinea unor sentimente ce caută și găsesc resurse spre a-și „îngheța” vitalitatea. Filonul elegiac , cu menirea încremenirii în cuvânt – în modelul unui fard ce acoperă chipul spaimei existențiale; în fața neantului pare inexpugnabilă:
„Când mă simt singură,/ mă gândesc la păpușa mea/ din copilărie. Nu o doare nimic./ Fericirea e un obiect din plastic./ Mă fascinează golul negru al ochilor ei./ Uneori, hăul e atât de aproape/ Masca mea venețiană e impasibilă ca un sfinx.”
Și totuși, asumarea tragismului existenței structurează în intensități și moduri diferite o stare a eului capabilă să traverseze momentul ruperii de trecutul răscolit de umbrele unei nostalgii incorigibile. Nu mult mai târziu, aceea ușă care se închide încet poate fi oprită, pe acest imens ecran apare lumina și speranța spre a putea servi, parcă, altor reconstituiri, nici o legătură cu lumea poetei de nu i s-ar potrivi:
„ Am moștenit și puterile femeilor din familia mea,/ Lacrima, tămâia, rugăciunea,/ știu să fac colivă și colaci,/ știu să leg bănuții în pomnete,/ am învățat să trag după mine moartea/ ca un copil care se chinuiește/ să înalțe un zmeu zdrențuit”.
Mărturia despre adevărul obiectiv și cel imaginar, o celebrare a diferențelor, alterității și identității – pare o libertate de care nu te poți bucura până la capăt, „e o armură de oțel”, reverberația unor tristeți organice surdinizate. Fără convulsii inutile, în dublă ipostază, suferința are parte de un soi de damnare genetică având drept repere al frontierelor cuvintele ce nu știu încă să zboare, să înșele și să ofere miraje. Cam așa e și cu poezia, o rezervație de splendide utopii, mai degrabă onestitate decât frondă, bine și lucid stăpânită într-un peisaj lăuntric obsesiv:
„Văduva plătește dublu, zice mama,
o femeie singură este înșelată de toți-
mecanici, zugravi, instalatori-
ea știe că e înșelată, dar nu are ce face,
trebuie să plătească și prețul singurătății,
ca un fel de taxă pe valoarea adăugată.
Mama a rămas văduvă de tânără,
o vreme s-a îmbrăcat în negru,
apoi și-a ascuns durerea
și a plătit prețul de a nu fi singură
Eu sunt văduva tânără neîndoliată,
aproape veselă, aproape singură,
toate se strică treptat în casa văduvei,
însă libertatea e o armură de oțel.
Mama și-a îngropat un bărbat în floarea vârstei,
când iubirea era încă mare,
sângele, încă fierbinte,
și disperarea, atroce.
Eu mă îngrop în cărți,
iubitul meu e un golem de hârtie,
iar melancolia ține locul dramei.”
(Văduva plătește dublu).
Un volum astfel constituit, ca un fel de strategie armată a cuvântului prin vocea eului liric… Dacă primul capitol, „Destrămare”, conturează un zig-zag al penumbrelor, translucidului, hazardului semnificativ și sensibilității pline de adrenalină, „Cutia Neagră” constituie o tentativă de decriptare a înțelesurilor subțiri și ascunse ale înțelesurilor vieții, într-un amestec de tangibil și intangibil, o apocalipsă de sine și dincolo de sine, de împăcare și mântuire, ca o plasă imensă de păianjen ce cuprinde retrăiri ale trecutului și trăiri ale luării în posesie a realului, pulsând, illuminate. Cu ultimul capitol, „Bătălia”, de o densitate ideatică remarcabilă, Gabriela Gherghișor reușește cumva să neutralizeze otrava timpurilor, încearcă să treacă dincolo; din derizoriul cotidian și fascinația stării de grație a cărei nostalgie o poartă se întrezărește „inima nevăzută”, cum ar spune Rilke, a unei geografii existențiale ample și tulburătoare.
Motivul dublului este însă des și dureros reconfigurat dintr-o nonconformistă afectare într-o „pietrificare” mai degrabă a timpului decât a mitului, apărut ilicit. Excepție de la regulă este entropica imagine a regăsirii și pierderii identității primordiale, de la umbrele nostalgice la fuga de complezențe. Nimic nu poate fi deslușit în afara visului, că este trecut, prezent sau viitor . Dilatată la dimensiunile pasionalului, într-o oglindă a reflexibilității, această oprire/ curgere a vieții nu se subțiază; chiar dacă este iluzorie sau dimpotrivă, în explozia aceasta existențială, poezia e certitudinea care rămâne:
„Scriu. Deocamdată
e singura dovadă că exist.”.
