Din ținutul său fabulos, locuibil și respirabil, Florin Dochia revine cu un volum nou „Ierburi de mai – A treia carte din Lacrimaria” ( Ed. Detectiv Literar, București -2024).
Farmecul „conciliant” al acestui volum îl constituie aceea conștiință a emoției contextuale ce poate fi confundată cu livrescul, doar că aici reiterată este viziunea realității poemului ce stă parcă mai mereu la pândă, într-un timp fără timp, într-un trup fără trup; pătrunderea în lumea reală a imaginației îl face pe cititor nu numai complice al visului ci și al trezirii dintr-un spațiu fantastic al unui cotidian traficat prin pofta de oglindire.
De unde, materia palpabilă – cuvântul construiește o nouă lume, nu ca o insulă existențială ci mai degrabă ca niște momente de conversiune a memoriei. Oglindirea aceasta nu e atât mimetică cât simbolică, ținta poetului este situată la jumătatea drumului dintre intelect și imaginație, spre „aurora sângelui rar și subțire” blagian, anterioară momentului amnezic. În planul mai larg al acestei poetici, dincolo de disponibilitatea ludică ori ironică, abatoarele de iluzii au dulceața unui sacrificiu purificator:
„În vis nu există reguli,
dulcele haos domnește asupra neantului de lumină,
poezia lui te minte,
te face să crezi că nu ești
doar o iluzie
a unui zeu mereu întristat
și tu te bucuri să visezi mai departe,
ca și cum ai trăi o viață,
mai multe vieți,
nimeni și nimic nu interzice
saltul din vis în vis
până la căderea de înger
ce-ncheie orice călătorie primită în dar.”
(Samsara 2).
E limpede că Lacrimaria este o posibilă cale spre izbăvire, atât de palpabilă în realul ei, savoarea proaspătă, aproape sălbatică a viziunii escamotate aflate la granița dintre transcendență și teluric – un fel de parabolă a incitării absurdului. În pofida acestei lucidități ce-și cultivă intens sensibilitatea cu atâta risipă de paradis, linia simbolică a visului/ mitului urmează o stare extatică supusă presiunilor nostalgiei sticloase, fragile:
„Lacrimaria e un labirint de oglinzi/ are mii de intrări și nicio ieșire/ e un depozit de trecut în care/ mașinăria prezentului toacă/ neîntrerupt snopi de viitor./ În Lacrimaria toate cărările se bifurcă,/ o mare de răspântii acoperă câmpurile,/ dealurile, munții, livezile înflorite/ cutreierate de bondari și albine/ gata să danseze un tango pasional/ sau să spargă o bancă./ Aici am dormit și visat că ai 20 de ani și te țin în brațe./ Dimineața,/ roua mi-a alungat somnul” (Tărâm).
O altfel de mitologie a dragostei, avatarurile ei coincid cu cele ale creației până la abandonul deplin, emblema unui mod de a fi în spațiul căutărilor și în perspectiva thanaticului…
Ca o ceremonie dilatată, între prezență și dor, priveliștea expunerii sinelui, dincolo de miracolul relevat al necunoscutului reconstituie recuzita din coregrafia unui periplu ideatic, e adevărat, uneori inspirat parcă din seducția vitalului temperat în cea mai bună formă poetică:
„Orice popas în timp/ e un popas în spațiu,/ iar spațiul e un tărâm imaginar/ în care îmi place să aștept/ să se nască steaua/ care-mi vei fi.”(Cuantic).
Sub raportul viziunii, realul apare prin dezvoltarea unor sugestii; într-o presimțire a atingerii se ascunde un gol al prezenței. Cu toate acestea, registrul afectiv ridică visul la nivelul realității, una de cu totul alt ordin decât cea naturală:
„Realul se visează. Abia apoi se trăiește… Realul te visează. Așa te face să crezi în el. Să-l accepți necondiționat… Realul pe care-l visezi te visează. Te inventează ca să mă inventezi. Eu i-am cerut asta și el mi-a promis. Realul nu minte niciodată. El e visul adevărat care ne alcătuiește.”
Și întâlnirea aceasta cu realul și cea cu neantul, frenetică ori temperată face parte integrantă din poezia lui Florin Dochia. Mirajul metafizic al devenirii și detașării de perisabil se recunoaște în efemer, în aparențele ce însoțesc căderea și înălțarea:
„Tăcem. Visăm. Murim. Cum se poate sfârși ceea ce nici măcar nu începe? ”
