Semnul divin al plecării și revederii

În ultimii ani am primit în fiecare zi de 14 a lunii august, prin WhatsApp, un mesaj circular al părintelui Avram, protopopul ortodox român de la Mestre, prin care se reamintește tuturor destinatarilor că în seara respectivă vecernia va începe la orele 16.30 după care va urma Slujba Prohodului Maicii Domnului și ca atare ni se recomandă să aducem cărticica cu prohodul și dacă se poate, o floricică pentru Maica Domnului. Părintele Avram este o persoană minunată; îngrijește cu căldură umană și înțelepciune, sprijinit și de Doamna Sa, relația cu enoriașii români. În câțiva ani, cu eforturi remarcabile și cu sprijinul credincioșilor, bucurându-se de încrederea deplinul concurs al administrației Veneției, care în Mestre are o unitate administrativă detașată, eficientă, condusă de un vice primar, a reușit să construiască într-un timp relativ scurt o splendidă biserică cu o arhitectură ce urmează toate orânduielile tradiției arhitectonice și picturii canonice post bizantine.

Este plasată într-un context semi-urban aerisit, înconjurat de mult verde, la o intersecție de drumuri ce facilitează sosirea și participarea credincioșilor ortodocși și din localitățile provinciei la ceremoniile și liturghiile de el slujite și la inițiativele de ajutorare a celor ce au nevoie de sprijin nu doar spiritual. Biserica ortodoxă română este în provincia Venezia și, în general, un reper important pentru emigranții români, acesta fiind, cred eu, termenul corect (și nu acela ușor depreciativ de „diasporeni”), care își reconstruiesc existența și tind să își păstreze identitatea spirituală pe meleagurile italice venete. La îndemnul părintelui Avram de a lua aminte la ziua dedicată sărbătorii Fecioarei elogiată în liturghie („Întru naștere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții și, cu rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre.”) nu am putut da curs și, ca atare, nu am putut, din nefericire, să merg, în acest an, la slujba dedicată Sărbătorii Adormirii Maicii Domnului și urcării ei în ceruri. Am mers însă la liturghia celebrată într-o biserică gotic-renascentistă (Santa Maria Maggiore) din Treviso, ale cărei temelii sunt din secolul al II-lea d.H. Am vrut să mă oglindesc în ochii imaginii Născătoarei de Dumnezeu (în greacă Theotokos) din altarul dedicat Fecioarei Mărețe (Madonna Granda, în dialect trevisan), creație a unui pictor milanez din perioada goticului târziu. O imagine ce poate deveni obsedantă în memoria vizuală a credinciosului deoarece, dacă ocolește altarul rămânând cu ochii ațintiți spre privirea Fecioarei, vede că aceștia te urmează în micro-universul bisericii, parcă spunându-ți „eu sunt cu tine, aici”. Madonna Granda îți dă curaj, te liniștește.

O senzație de acest tip, de altfel, mă încearcă în fiecare zi când, în casa mea, trec prin fața icoanei Fecioarei Maria, o operă deosebită, printre puținele icoane în care chipul, portretul întrevăzut prin deschiderile din acea învelitoare din metal („rizza”, în it.), lasă a se vedea o atitudine definită prin expresivitatea mâinilor, în cazul de față de binecuvântare tandră și mângâiere în raport cu Pruncul aureolat aflat în poalele sale. Am găsit această icoană acum câteva decenii într-un anticariat din București. Se rătăcise printre alte obiecte de artă religioasă care, în lumea ortodoxă, au încă semnificații artistice și afective înrădăcinate în locurile lor de baștină. (Fig. 1) Icoanele sunt expresia ființei, lângă ele trăim supranaturalul imponderabil al ființei reprezentate. Sunt puține icoanele ce au o „rizza” atât de curioasă, făcută din tablă bătută cu decorații florale, din pietricele de râu ce par pietre semiprețioase, din perline colorate, precum icoana cu care vorbesc prin priviri, fără a formula cuvinte, în fiecare dimineață și în fiecare seară, așa cum „vorbeam” cu icoana Maicii Domnului din încăperea părinților mei din casa din Pietroșița. Tipologia icoanei de deasupra capetelor Mariei (n. 1919, + aprilie 1990) și lui Grigore Popescu (n. 1907, + 15 august 1991) este aceea a veneratei Maica Domnului Eleusa sau Maica Domnului a Dulcei Mângâieri (sau, cu alt termen, „a Tandreței”, în it. Madonna della Tenerezza). Ea emană o duioșie de nedescris în cuvinte. În copilăria și adolescența mea această icoană priveghea, de deasupra intrării dinspre răsărit în camera de dormit a părinților, viața și somnul acestora: era scutul lor protector. Mariei de deasupra intrării în camera lor ei s-au adresat la începutul și sfârșitul fiecărei zile, pe tot parcursul vieții, cerând iertare și îndurare pentru viețile de ea privegheate, senine la începuturi și mult chinuite, după 1948 până la moarte. Veneam periodic în acea cameră și, în genunchi, sub ochii Mariei de deasupra ușii, înălțam și eu o rugăciune, de regulă Tatăl Nostru, pentru ajutorarea rudelor și prietenilor aflați cu viețile în cumpănă, pândiți de spectrul molimelor, bolilor contagioase și al morții. Cu acea icoană m-am întâlnit pentru ultima dată în ziua de 15 august 1991, când am intrat să îl salut pe tatăl meu la plecare. Cu o săptămână înainte, aflat în drum spre București, venind din Italia și mergând spre București, mă oprisem acasă și îmi găsisem tatăl suferind, epuizat, la pat. Am avut cu el o conversație mai mult decât scurtă: „Ai venit și tu, Puiule…” a spus șoptit, cu respirația tăiată. Apoi a tăcut. De la el am moștenit eu tăcerea care poate însemna nimic și multe. Un prieten bun al său, din copilărie, din Moroieni, „al lui Bratu”, îl poreclise Mutu. Tata intra în vreo conversație foarte rar: se „deschidea spre lume” cu precădere când se vorbea despre munți sau vânătoare. Era, de altfel, considerat un vânător faimos. În dimineața când am trecut să îmi iau rămas-bun de la el mi s-a părut că doarme. Fratele meu mi-a întărit această impresie, încurajându-mă să îmi urmez programul de reîntoarcere „acasă la Treviso”. Am plecat deci devreme, împreună cu soția mea. Am trecut munții spre Transilvania urmând drumul spre Sinaia, Brașov și Oradea. Ne-am oprit în vârful Păduchiosului, unde adeseori veneam, când eram în țară, împreună cu mama mea. De pe culmea unde acum se află o minunată mănăstire, unde trăiesc și se roagă călugări evlavioși și cu mult suflet, priveam „în jos”, peste valea Ialomicioarei, în direcția unde se află Valea Calului și strada de țară care leagă Moroienii de Talea, un mic aglomerat de case unde pentru câteva decenii se instalaseră câteva grupuri de italieni, emigrați la sfârșitul veacului al XIX-lea. Pe acolo mai rămăsese tatălui meu o sfoară de pământ de vreo cinci hectare de fâneață și aproape un hectar de pădure de fagi înconjurați de aluniș. Din vârful Păduchiosului am luat-o deci către frontiera de stat de la Episcopia Bihorului. După traversarea frontierei am telefonat acasă, la Pietroșița. Am fost anunțat că tatăl meu s-a săvârșit din viață. Am bănuit că s-a întâmplat în somn, înainte de plecarea mea. Pe moment mi-a străfulgerat gândul că a murit în seninătate, împăcat cu gândul că mă văzuse în timpul serii. După care m-am răzgândit brusc. Prea se insistase că ar fi bine să plec dis-de-dimineață ca să îmi văd de treburile mele. Dar aceasta este o altă poveste… Oricum era vorba de un sfârșit așteptat. Nu mi-am iertat niciodată faptul că am ascultat sfatul (frățesc) și m-am dus „la îndatoriri”. Uneori este mai bine ca datoria să aștepte… Era 15 august (1991), ziua Înălțării la Ceruri a Mariei. Mai târziu aveam să realizez că nici măcar timpii morții nu sunt întâmplători. În amintirea acelei zile și a icoanei sub privirile căreia sufletul Tatălui meu a ieșit din casă pentru a se întâlni undeva sus cu Maria cea reală, soția sa, plecată în ceruri în primăvara anului anterior.

După vreo doi ani a ajuns în mâinile mele icoana despre care v-am vorbit mai sus, reperată într-un anticariat din București. Am pus-o la loc de cinste în casa noastră aflată în apropierea potecii de pe lângă râul Sile, pe unde se plimba zilnic Dante aflat și el, cândva, în 1305, în exil la Treviso, găzduit de un protector de vază, Gherardo III de Camino.  Tipul de bază al icoanei – cu care, schimb zilnic, priviri și cuvinte nemărturisite nimănui – pare a fi acela reprezentat în icoana Maicii Domnului de la Vladimir, și ea de tipul Eleusa, a cărei lungă istorie începe cu Sfântul Evanghelist Luca. El ar fi pictat primul, inspirat de carisma Fecioarei, chipul acesteia, creând un model ce a durat peste veacuri. O bună parte din icoanele pictate de Evanghelistul Luca a fost distrusă în perioada luptelor dintre iconoclaști și iconoduli (730–843 d.C.) în Imperiul Bizantin și a fost rerecunoscut ulterior, devenind obiect de adorație și inspirație pentru lumea ortodoxiei, a creștinătății bizantine și post-bizantine. Dar la această fascinantă, tămăduitoare și inspiratoare a credinței și a biruinței dreptei credințe mă voi referi mai pe larg cu altă ocazie, în alte rânduri. Mama mea, deci, pentru a reveni la subiect, se numea Maria: chipul său a emanat totdeauna bunătate și grijă. În ziua „adormirii” sale chinuite, după multă suferință, într-o zi de aprilie a anului 1990, în spitalul din Târgoviște, eu eram pe atunci departe, „peste mări și țări”. Consider că a fost un semn divin faptul că tatăl meu a plecat dintre noi exact în ziua Adormirii Maicii Domnului și succesivei sale Înălțări la Cer. Astăzi, când scriu aceste rânduri, este ziua numelui său, care în casa noastră din Pietroșița era mereu respectată, la fel de respectată, dar altfel, precum ziua Adormirii Maicii Domnului, acel 15 august despre care am vorbit la început.

În dimineața plecării sale în lumea de dincolo mă aflam „undeva în Europa”, într-un oraș splendid, îmbătrânit, între zidirile căruia și în afara lor s-au consumat istorii tragice, răfuieli etnice barbare, peste care, timp de decenii, pentru a nu fi șifonată imaginea Partidului Comunist Italian și a aliaților de dincolo de Cortina de Fier, s-a așternut o tăcere mormântală, au fost astupate, în numele unei „rațiuni de stat” care nu este făcută pentru mușamalizarea crimelor și strigătelor de groază ale celor aruncați de vii sau împușcați în „foibele” carstice, la adâncimi de zeci și sute de metri. Acel oraș splendid și îmbătrânit, aflat până recent pe linia de fractură trasată în interiorul Europei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, este Trieste. L-am părăsit în automobil dimineața, către orele 10.00, împreună cu soția mea și doi prieteni, soț și soție. Era o zi senină, fără nouri, vizibilitate perfectă. De pe strada familiară, denumită de triestini Costiera, ce poartă în afara orașului către sud-vest, se poate avea una dintre cele mai frumoase priveliști din Italia. Este ultima pungă nordică a Mării Adriatice, a Golfului Veneției, cum i se spunea în secolele de glorie ale Serenissimei. De pe colinele de deasupra Palatului Miramare, sediul estival al împăraților din dinastia de Habsburg, se vede în zilele ultra-senine până hăt departe, până dincolo de Veneția și gurile fluviului Po, spre Ravenna.

În zare, pe coastă, se profila, urmând autostrada, turnul Castelului de la Duino, sub care se bănuia „Cărarea lui Rilke”, acel parcurs mitic unde Poetul și-a scandat probabil, în memorie, memorabilele Elegii Duineze.

Înaintând pe autostradă către Monfalcone se coboară treptat de-a lungul podișului Carsului, teatru, în Primul Mare Război, al unor epice bătălii dintre soldații italieni și soldățimea multietnică a Imperiului Bicefal, se deschide spre sud-vest o extraordinară perspectivă asupra întregii câmpii friulane și a câmpiei dintre Laguna venețiană și Alpii Dolomitici. Nu erau decât câțiva nori în depărtare. Vizibilitate perfectă până spre Venezia, Treviso și Padova, 80, respectiv 120 km, în linie dreaptă.

Brusc norii s-au adunat și acolo unde bănuiam că se află Treviso s-au întunecat și am văzut furtuna cu fulgere de primăvară, dese și prevestitoare. „Este mama. Vom avea o veste”, am spus celor prezenți. La orele 13.00, ajunși acasă, am primit vestea decesului mamei. De la vecinii de casă am avut confirmarea că nu a plouat, ci doar a trecut un fel de tornado peste cartierul nostru. Cum să nu crezi că ceva s-a întâmplat acolo sus, cum să nu crezi, cu teamă și îngândurat, în prevestiri…?

Călătoria cu automobilul de la Treviso spre Pietroșița a fost, în zilele următoare, foarte dură. Am plecat spre amiază, traversând Iugoslavia spre Timișoara, Lugoj și Craiova. M-am oprit în noapte pe marginea străzii lângă Orșova, pentru o oră de odihnă. Am ajuns în jur de ora 14.00 la casa părintească, unde se strânseseră rudele pe linie maternă și paternă și se amânase sosirea carului cu boi, conform tradiției, până la ora sosirii mele. În acea zi l-am văzut pentru prima dată pe tatăl meu plângând.

Rămășițele sale pământești se află în micul cimitir din jurul bisericii din Susenii Pietroșiței, unde după un an a ajuns și trupul lui Grigore N. Popescu, tatăl meu. Cred că moartea mamei mele a contribuit mult și la accentuarea tuturor suferințelor sale. Cel de Sus a făcut astfel încât plecarea lui să coincidă cu ziua începutului călătoriei sufletului mamei mele.